Nume:
Anastasia Gavrilovici
Data nașterii:
25.07.1995
Locul nașterii:
Iași
Domiciliu actual:
București
Cărți publicate:
Industria liniștirii adulților (Casa de editură Max Blecher, 2019)
AICI
A fi singur pentru tot restul vieţii ar putea crește riscul de a dezvolta
demenţă cu 42% comparativ cu persoanele căsătorite.
(The Independent)
Nu dau doi bani pe ce spun oamenii ăia mereu triști, învinși de climă în
lupta pentru endorfine, nu cred în paturile lor nefăcute după standarde europene.
Aici, la noi, în centrul unui oraș bine poziţionat, dragostea
coboară încet, cu precauţie, ca un alpinist ale cărui fese, strânse bine în curelușe,
îţi dau siguranţa că nimic rău nu se poate întâmpla.
Aici, pe malul unui râu în care plutesc cele mai nobile raţe și
gunoaie de secol 21, lumina e o disfuncţie tactilă care ne
împiedică să simţim pericolul. Pentru că noi mai mult nocturn decât
diurn, mai mult pe orizontală decât pe verticală, mai mult lucidele
halucinaţii ale verii, decât somnul odihnitor al anestezicelor.
Aici avem cruzimea de a încuraja oamenii pe patul
de moarte, aici neputinţa se dă prin noi ca pe Transfăgărășan,
deși suntem cu ppt-urile la zi și creierul
fezandat în săli de lectură și conferinţe intergalactice.
Uite, praful ăsta argintiu care ţi se împrăștie în jurul gurii
din șerveţelul mototolit cu care te ștergi e
corpul unui superb fluture de noapte.
Aici stewardese cu sâni detașabili te vor învăţa gesturile
de supravieţuire, dar dacă nu te descurci, nu-i nimic,
bumbacul hainelor tale va fi un bun fertilizator pentru solurile din
Nicaragua. Aici nu-ţi va fi niciodată dor de casă, vei înţelege
stupiditatea acestei false intuiţii etimologice. Gândește-te la
suflet ca la o sobă micuţă în care sunt sterilizate cele mai
infectate instrumente. Aici, la noi, poţi
fi singur pentru tot restul vieţii.
NE-AM RIDICAT DE LA MASĂ PUȚIN AMEȚIȚI
să-mi sigilez timpanele să ţin toate
poveștile pe care mi le-ai șoptit într-o singură noapte
așa cum bunica păstrează siropul de trandafiri în sticle de grolsch
din camera de alături se auzeau râsete cântecul fumigen al dozelor de bere
al ţigărilor înăbușite pe suprafeţe umede m-am strâns
în tine ca o insectă sinucigașă în burduful acordeonului și am început
să plâng mi-am închipuit că eu sunt dirijorul
care după concert își freacă mâinile cu sodă încercând să scape
de orice urmă
te-am întrebat până când o să rămânem așa
mi-ai desenat o inimă cu branhii mi s-a părut că
tremură puţin foarte
puţin
SE POATE TRĂI ȘI AȘA
am trecut și peste iarna asta peste sonoritatea
goală a camerelor din care ai vrut să plec și
am plecat peste somnul defazat iar acum când
a dat căldura și în sfârșit putem dormi din nou
dezbrăcaţi fiecare își vede de ale lui luăm taxiuri
diferite și ne dăm seen pe facebook nopţile
tropicale ale iubirii noastre par niște metastaze
digitale ale minţii mele o amintire arhivată doar în
senzorial poveștile despre suflete pereche sexe
pereche nu mai spun nimic nici unei romanţioase ca mine
îmi doresc lucruri simple o digestie ușoară puţină
tandreţe un pahar cu lapte rece când mă trezesc
dar zilele trec și încep să mă obișnuiesc se poate trăi și așa
se poate să adormi lângă laptopul încins și noaptea să te
lipești de el ca să simţi puţină căldură
ultima noastră întâlnire a avut ceva din disciplina și
corectitudinea ţărilor nordice nimic erotic nimic eroic doar
calmul vapoarelor obosite când se îndepărtează de port
mașinuţele bușindu-se în bâlci cu frenezia inimilor noastre
după alcool ar fi putut deveni soundtrack-ul unui scurtmetraj despre regăsire
n-a fost așa nici măcar rutina verbală a cuplurilor distanţă
între scaune intimitatea asimptotică a barului
m-am întins peste masă până la mâinile tale
ţi le-ai tras înapoi în momente de genul ăsta
dacă s-ar așeza pe mine o drosophila melanogaster m-aș prăbuși
te-ai dus să fumezi am multiplicat și mărit în gând imaginea până
am obţinut-o pe cea dorită noi pe canapea serialul căzuse plapuma și
pentru câteva secunde cât ţi-am văzut picioarele m-am
emoţionat așa cum poate doar marii maeștri italieni se mai
când după 24 de luni de maturare asistă la deschiderea unei
roţi uriașe de parmezan cel mai trist e că îmi place prea mult cum
te miști deasupra mea cu tot hardul și softul tău cu patternurile
toxice în care te complaci chiar și acum când
nu mai ai nevoie de mine și indiferenţa mă
neutralizează iar dimineţile nu mai au frumuseţea hormonizată a
legumelor din supermarket chiar și acum când între noi
doar iluzia comunicării survolând stepa virtuală economia a
1,5 litri de salivă produsă zilnic involuntar cu care în
absenţa ta nu știu ce să fac și cel mai trist e că zilele
trec și că se poate trăi și așa
© Casa de editură Max Blecher
