N-a fost o zi ca oricare alta. Sau poate. Fiecare zi e. Irepetabilă.
Ireversibilă. Nu. Spun tot eu. Istoria zilei este infinită. Istoria e
infinită. Fiecare zi e.
Ştiu cine sunt. Şi nu ştiu cine sunt. Sunt. Nu sunt. Mă cheamă
Maxim Apostolescu.
N-a fost o zi ca oricare alta. Ne întâlniserăm în Piaţa Universităţii.
Cu Sandra. Toma, Valer, Maria-Maria, Ilina, Artur şi
Augustin. Şi nu doar cu ei. Ne-am întâlnit. Cu toţii, cei ce ne
simţeam fraţi. Ca la un semn. Fără să ne fi dat întâlnire. Fără să
ne fi vorbit dinainte.
Respiram acel aer irespirabil.
De mult deja aerul devenise irespirabil. În urmă cu ceva vreme
fuseseră minerii cei care îl tulburară creând un vârtej. Dar praful
se lăsă curând la loc peste lucruri. Nimic nu se auzise despre astea
în ţară. Doar zvonuri. Şi contra-zvonuri. Şi zvonurile contra contra-
zvonurilor. Şi miliţienii îşi purtau armele tot mai des la vedere.
Când ne-am trezit, într-o bună dimineaţă, Bucureştiul era un oraş
asediat. Trupe înarmate se aflau pe acoperişuri pregătite de tragere.
Informaţiile transmise la radio despre victoria socialismului
erau din ce în ce mai lungi. Muzică patriotică şi folclor nou. Muzică
populară despre tractoare şi despre îndeplinirea cincinalului.
Nimic despre Glasnost şi Perestroika. Astea păreau un vis din altă
lume. Despre asta vorbea doar Europa Liberă. Şi despre Polonia şi
Solidarnosci. În compensaţie, Ceauşescu vorbea despre provocarea
Occidentului. Despre agenturile străine care voiau să destabilizeze
patria şi societatea noastră. Noi, în schimb, ne întâlneam tot
mai des. Zile de naştere şi alte evenimente. Trăiam ca în transă.
Dansam ca apucaţii până adânc în noapte. Până târziu în zori.
Mergeam spre casă, însoţiţi de privirile soldaţilor. Care ne aveau
în vizor. De sus. De pe acoperişuri.
Părea că trăiam în visul unei alte lumi. Congresul partidului
n-adusese cu el nicio noutate. Acum va plesni buboiul cu puroi,
fusese atunci de părere Ilina. Şi o credeau de asemenea mulţi alţii.
Acum-acum va plesni. Ilina o spuse şi totul fusese înregistrat pe
casete. Maria-Maria spusese, nu putem să ne prefacem, că n-am
şti nimic de Glasnost şi Perestroika. Despre Solidaronosci nu voiau
să ştie nimic nici cei de la televiziune. Nimic despre exodul
cetăţenilor din RDG spre Ungaria. De parcă toate astea nu s-ar fi
întâmplat. De parcă toţi am fi trăit într-o realitate paralelă. Defăimare,
spuseseră într-o bună zi ziarele. Defăimarea ordinii noastre
socialiste. Duşmanul de clasă manipulează ştirile. Ţara trebuie
să trăiască mai departe fără grijă. Adevărul va triumfa.
Buboiul nu plesni de ziua partidului. Niciunul nu îndrăzni
să-l contrazică pe conducător. Al XI-lea Congres al Partidului a
fost declarat drept o victorie. Soldaţii pe acoperişuri. Securitatea.
Adulmecătorii. Ascultătorii. Cei ce trăgeau cu urechea. Supervizorii.
Erau prezenţi, pentru a salva aparenţele. Îndată după
aceea imaginile înfloritoare, tablourile roz-bombon primiră o
fisură. În Timişoara. Pe neaşteptate, oamenii ieşiseră în stradă
uitând orice prevedere. Zvonuri despre copiii ucişi rupseră digurile.
Nici frica nu mai putea să ne oprească. Miliţia, Securitatea
şi armata îşi uniră forţele. Tancurile călcară oraşul. Puştile
automate răpăiră. În Berlin zidul căzuse deja. Apoi a urmat
Praga. Radio Bucureşti transmitea cântece patriotice.
Suntem o ţară de eroi. Eroi ai clasei muncitoare.
Timişoara, împrejmuită. Izolată ca un membru infectat. Repudiată.
Ceauşescu se întorsese în mare grabă din Iran, din vizita
de stat. Apăru pe ecranul televizoarelor pentru a spune
naţiunii adevărul despre răufăcătorii din Vest. Pentru a încuraja
naţiunea să se apere de huliganii de la Timişoara. Am inspirat
cu toţii acelaşi aer irespirabil. Am absorbit cuvintele preşedintelui.
În noaptea aceea. În noaptea dinaintea Revoluţiei. Timişoara,
ruşinea ţării, striga el. Furia îi zgâlţâia trupul. I se înnodaseră
nişte funii în gâtlej. În laringe. Laringele. Laringele. Halo, radio
Erevan. Un ascultător întreabă. Se moare de cancer de laringe.
Radio Erevan răspunde: nu vă bucuraţi degeaba. El. Nu are.
Laringele, laringele. Coardele ca nişte funii i se înnodau în
gâtlej. Furia răzbătea printre ele. Preşedintele lătra. Huliganii
din Timişoara! Niciun cuvânt despre revoltă. Despre război.
Revoluţie. Doar atât. Huliganii. Agenturili. Agenturile străine.
Trădătorii de ţară.
Agenturili! Şi, cu toate astea, ţara poate dormi liniştită. Spuse
preşedintele. Vom face totul. Vom întări vigilenţa la graniţe.
Niciun efort. Nu vom precupeţi. Gărzile patriotice. Armata.
Cetăţenii cinstiţi. Noi. Vom. Noi vom apăra patria!
Noi veghem peste ţară.
Cu toţii am auzit aceleaşi cuvinte. Independent unii de alţii.
Şi totuşi împreună. Le-am auzit noi şi ceilalţi.
Ceilalţi şi alţii. Şi încă mulţi alţii. Cu toţii am inspirat acelaşi
aer care îţi taie respiraţia.
Şi, ca la un semn, ne-am întâlnit în Piaţa Universităţii.
În noaptea preşedintelui. În acea noapte fatală. În noaptea
când a fost transmisă cuvântarea, în acel aer care îţi tăia respiraţia
şi pe care îl respira fiecare dintre noi. În acel aer ce avea izul
morţii.
În acea noapte telefoanele se încinseseră de atâta sunat. Dar
la celălalt capăt al firului nu era nimeni. Ţara dormea cufundată
într-un somn profund. Nu, Artur, ai luat-o pe arătură. O ştiu
prea bine. Şi Sandra, şi Ilina o ştiu. O ştim cu toţii. Telefoanele
noastre au trezit lumea din amorţire. Au trezit viaţa adormită.
Ba cum îţi spun, la celălalt capăt al firului nu era nimeni.
Legăturile telefonice au fost întrerupte după discurs. După
discursul fatal al preşedintelui. Mă străduiesc să pun toate lucrurile
în ordine, aşa cum s-au întâmplat ele. Mă întreb, dacă
voi reuşi vreodată. Într-un singur punct suntem cu toţii de aceeaşi
părere. Şi Valer, Augustin, Ilina, Maria-Maria, Artur, şi toţi
ceilalţi care mai sunt în viaţă. În viaţă se adună laolaltă, toţi cei
ce sunt la un gând.
A fost kitsch, puci, război sau revoluţie? Nici până-n ziua de
azi nu am reuşit să aflu, dar tare aş vrea în sfârşit să mă lămuresc.
Eu, Radu Iosif, colecţionarul, sunt atent la ce spun toţi. Şi
uneori vorbesc toţi deodată. Se contrazic. Doar într-o singură
privinţă sunt cu toţii de acord.
Eu însumi nu am participat. Nu am fost prezent. Toţi cei de
o simţire povestesc. Eu înregistrez totul. Trebuie să evaluez totul
în linişte. Ce a fost. Şi când şi unde a început.
Nările au muşinat, au luat urma, au adulmecat mirosul,
spune Maxim iar într-o discuţie cu ceilalţi pe caseta numărul 3.
Nările. Palpitau. Se încordau, inspirau aerul. În aer plutea
ceva nedefinit. Ţara moţăia. Mocnea?
Discursul preşedintelui a fost scânteia. Deodată telefoanele
mai să ia foc de atâta folosinţă. La celălalt capăt au putut fi auzite
împuşcături. Glasul mulţimii.
Nu, asta a fost câteva zile mai devreme. Atunci, când
Mari-Maria. Când Sanda. Când Artur. Ca nişte somnambuli.
Au încercat să ia legătura cu oraşul asediat.
În acea seară fatală a discursului, armata trecuse de partea
demonstranţilor. S-a înfrăţit cu poporul. Nu-i aşa? Eroare. Asta
susţineau posturile de radio străine.
Radio Bucureşti transmitea cântece patriotice.
Nici asta nu e adevărat. Maria-Maria, doar ai constatat singură,
spuse Ilina, El fusese plecat din ţară. Şi numele lui nu a
fost pomenit în buletinul de ştiri. Şi numele său a fost omis în
buletinele de ştiri. Iar acest lucru ţi se păruse chiar ţie straniu. O
zi fără preşedinte. Numai tonuri inofensive. A revenit. Se întrebau
cu toţii. Ori o fi rămas acolo. O fi rămas acolo cu averea
ţării. Ce fel de avere, spusese Artur. Averea s-a scurs de mult în
conturi din străinătate.
Ştiri, mă şi faceţi să râd. Ce fel de ştiri. N-au existat niciun
fel de ştiri. Numai zvonuri. Dezinformare perfectă. Ni se spunea
că se spune că. De fapt. Ne făceam propriile ştiri. Şi fiecare
mai adăuga câte ceva. Uneori era chiar de-a dreptul complicat.
Se spunea cum că ni s-ar fi spus că ne-a fost spus că am fi spus
că. Ni s-a spus că unuia dintre noi i-a fost spus că. Şi unul spunea
că i se spusese, că altul spusese, că aceluia i s-ar fi spus, că.
Bine-bine. Dar discursul a fost transmis la televizor. Deci
într-o singură privinţă suntem cu toţii de aceeaşi părere.
Pe aceeaşi casetă Sandra spune. Ce tot vorbiţi. Nu a fost discursul.
A fost urletul. Mi-l amintesc cu precizie. Şi nu îl voi uita
câte zile voi avea. Am dat drumul la radio. Nu ascultam decât
Europa. Europa Liberă. Ştiri din Timişoara. O, tonuri autentice
din oraşul asediat. Şi, brusc, urletul acelei femei. Şi acele ţipete.
Nu trageţi, fraţilor. Nu trageţi.
Eram adunaţi cu toţii în locuinţa mea. De zile şi zile nu ne
mai despărţeam. Ilina şi Valer trebuiau să pice din moment în
moment. Trăiam laolaltă în grup. Locuiam când la unul, când
la celălalt. Nu ştiu cât am mai fi putut rezista în această stare.
Eram cuprinşi de frică şi în acelaşi timp eram neînfricaţi.
Ceva ne mâna. Ne atrăgea. Voiam ceva. Să facem ceva. Nu
ştiam deloc că voiam asta. Maria-Maria, Maxim şi copiii lor.
Augustin, Toma şi Artur. Eram în aşteptare.
Beznă.
Trăiam cu urechile ciulite. Cu capul vârât în aparatul de radio.
Din când în când curentul se întrerupea. Artur făcuse rost
de baterii. La negru. Maria-Maria în dormitor. Şi după vocea
vorbitorului, brusc, urletul unei femei. Şi ţipetele. Nu trageţi,
fraţilor. Maria-Maria tocmai voia să culce copiii. Se năpusti în
dormitor. Mi-e rău, spuse ea. Mi-e...
Şi pe mine mă ia cu ameţeală, am spus. Urletul persista în
ureche. Se aciuase zdravăn acolo. Pulsa. Un ecou. Pentru o clipă
n-am mai văzut nimic. N-am mai auzit nimic. E pentru totdeauna,
mă gândeam. În veci timpanul meu va purta în el rana
acelui urlet.
Copiii se înghesuiră unul în altul. O să fie război, mamă?
Ne-am privit unii pe alţii. Îmi amintesc acele priviri. Nu le voi
putea uita niciodată. Toma era cu noi. Şi Augustin. Toma spuse.
Peste asta nu se trece.
Răzbunare. Toţi am jurat. Şi fiecare şi-a ţinut făgăduiala.
Dar înapoi la urlet. Orice s-ar întâmpla. Nu-l voi uita până la
moarte. Nici Toma nu l-a uitat. A murit cu el, întipărit în suflet.
În minte. Dacă mai poate exista amintire după.
Ferice de cei ce-au murit. Spune Ilina. Ei n-au apucat îndoiala.
Vierme ce se strecoară putred în mărul crud.
N-a fost o noapte ca oricare alta.
A fost. O înscenare. O provocare. O manipulare sentimentală.
Creaţia unui jurnalist care miza pe efecte senzaţionale.
Ba nu. Exploatarea reacţiilor unei naţii ajunse la capătul puterilor.
Asta a fost acel strigăt.
Un fals vrei să spui, Artur?
Nu, nu vreau să spun asta, Ilina. Nu, Augustin. Nu, Valer.
Nu, Toma. Nu. Opera unui jurnalist însetat de spectaculos.
Unul care vrea să se evidenţieze. Care vrea să se propulseze.
Spun unii. Opera unui jurnalist lucid care ştia să exploateze
starea emoţională a unui popor. Spun alţii. Un geniu. Un erou.
Diabolica operă a KGB-ului. Eu spun. Diabolică operă. A diabolicului
KGB.
Maşinaţia diabolică a istoriei, spune Valer.
Nu vă înţeleg. Nu. Nu vă înţeleg. Spune Maria-Maria. Nu
vreau să vă înţeleg.
Da, da. Nu a fost o zi ca oricare alta. Spune Artur că a spus
Augustin. Îmi amintesc de toate zilele de dinainte. Ca de perlele
unui şirag. Ca de bănuţii unei salbe. Îmi amintesc de toate zilele
de dinainte. De fiecare în parte. Ziua Sfântului Andrei. Era
ultima zi din noiembrie. A fost un noiembrie nebun. Noiembrie
cu Congresul Partidului. Acel noiembrie, când la Timişoara
a început totul. Dar mai ales Noiembrie cu Zidul Berlinului.
Îmi amintesc exact cum a fost. Mi se făcuse pielea de gâscă.
Când a căzut Zidul. Eram la Maria-Maria şi Maxim şi ascultam
la radio. Şi când au spus chestia cu Zidul. Am sărit în sus până
la tavan. Ca nişte mingi de nestăpânit. Piele de gâscă. Nu ştiam
pe atunci cât de mult ne privea şi pe noi ce se întâmplase. Francezilor
le era teamă. Din nou o Germanie mare şi puternică.
Săream de bucurie. Ne întrebam dacă istoria vrea să repare iarăşi
totul. Şi dacă avea intenţia să repare şi la noi câte ceva. Nu
ştiam încă ce voia să însemne asta. Nu ştiam că depindea de
noi. Că noi înşine scriam istoria. Nu ştiam că o ştim. Ne simţeam
de parcă aveam un vârtej în stomac. Eram. Ca drogaţi.
Niciodată înainte nu ne întâlniserăm atât de des. Zi de zi. Trăiam
împreună. Trăiam ca într-un somn. Trăiam somnambul.
Trăiam o altă viaţă. Mă obsedează zilele acelea. Nu pot să scap
de obsesia lor. Sunt străbătute de pulsul tainic al destinului.
Artur spune: KGB. Valer spune: istorie. Niciodată. Niciun
alt capitol al vieţii mele nu mi se pare atât de clar manipulat de
destin. Manipulat de. De. De. De forţe din afara mea. Spune
Sanda.
Nu te pot contrazice. Spune Maria-Maria. Eram posedaţi.
Hipnotizaţi. De parcă istoria ar fi fost o forţă de sine stătătoare.
Cu putere de decizie asupra destinului omenesc. De parcă. Ea.
Istoria. Ar fi o zeitate. Căreia i se aduce ca jertfă sângele. Mintea.
Sufleul nostru. Ca şi cum n-am exista decât pentru a-i fi
ajutoarele pentru a se împlini. Războaie. Revoluţii. Catastrofe.
Treptele desăvârşirii umane întrupate în istorie.
O, nu ştiu, dacă pot spune aşa. Istoria este imaterială. Pare a
fi un rezultat. Şi totuşi. Istoria dă sens vieţii.
Dar istoria o facem noi, Maria-Maria. Nu suntem nişte
unelte oarbe. Spune Sandra. Istoria are nevoie de ajutorul nostru
spre a se împlini.
Şi spre a se repeta. Spune Maxim. Spre a se repeta. Viaţa
noastră se petrece în cercuri concentrice. În cercuri concentrice
din ce în ce mai largi. Generaţii. Epoci. Planete. Galaxii. Intervale.
Suma străduinţelor noastre e istoria. Lupta pentru desăvârşirea
rasei umane. Aiurea. Lupta pentru supravieţuire. Spune
Artur. Asta e istoria. Istoria trece prin stomac.
A fost kitsch, puci, război civil sau revoluţie?
Îi întreb pe toţi. A fost. Eroism?
Nici vorbă, spune Ilina.
Şi ultimele luni, dinainte?
Am trăit într-un grup. Din intuiţie, am trăit împreună. Îmi
vine greu să recunosc asta. Am trăit într-un grup dintr-o nevoie
interioară de a nu ne pierde, de a nu ne disipa. De a nu intra în
disperare. De-a fi împreună când va bate ceasul. Ceasul istoriei?
Da, Maria-Maria. Da, Valer. Da. Da. Da. Ar spune Toma.
Căruia i-a sunat ceasul. Istorie. Suntem obsedaţi de acest cuvânt.
Suntem obsedaţi de cuvinte. Ne urmăresc până în somn.
În viaţă ca şi în somn. Până în moarte. Ne urmăresc cu greutatea
pe care au pierdut-o. Ne urmăresc cu datoria pe care ne-o
impun. Cuvinte pierdute, regăsite. Uitate. Furate. Interzise.
Cuvinte sacrificate.
Suntem generaţia condamnată să semănăm seminţe moarte
din care să răsară viaţă. Şi împrejurul nostru moartea se întinde
ca o pecingine. Moartea şi ura. Una şi aceiaşi boală. Semănăm.
Semănăm în zadar? Nu ştiu. Semănăm. Cuvinte, care să dea
sens istoriei. Însămânţăm cuvântul istorie. Şi alte cuvinte, care
să-l întregească.
Ne-am împotrivit din instinct. Spune Ilina. Şi asta înseamnă
că trebuie să ne asumăm infirmitatea cu care am trăit. Infirmitatea
cu care vom muri.
Instinctul nu e o infirmitate, spun eu, Maxim. Instinctul e o
reacţie sănătoasă. Directă şi primară. Dar solidă. Instinctul şi
intuiţia vor salva omenirea. Spune Maria-Maria.
Dragii mei. Spune Ilina. Mă uit la noi şi nu îmi vine să cred,
că suntem propriii noştri copii. Nu o pot explica mai bine.
Această dedublare. Să fie asta viaţa?
Mă încred în instinctul tău, Maria-Maria. În instinctul tău
intelectualizat. Se poate spune aşa? Dragii mei. Mă uit la noi şi
încep să înţeleg că suntem propriii noştri copii. Doar astfel îmi
pot explica această viaţă a noastră trăită în sertare. De parcă
viaţa fiecăruia în parte ar fi compusă, în întregul ei, din vieţi
paralele şi concomitente. Fiecare dintre noi e propriul său copil
cu vieţile lui paralele şi concomitente. Nu am nicio îndoială că
mă înţelegeţi exact. Chiar dacă nu am găsit cea mai bună formă
de exprimare. Nu e o viaţă disimulată. Duplicitară. Ci două.
Mai multe. Nenumărate forme de articulare, care îşi caută expresia
comună. Nici eu nu mai ştiu dacă asta e o infirmitate.
Am fost educaţi să fim infirmi. Spune Valer. Eu sunt Valer.
Maxim spune: eu sunt Maxim. Este singura afirmaţie pe care o
pot susţine. Eu nu ştiu cine sunt eu. Eu mă numesc Maxim.
Iar eu, Ilina, spun.
Se dărâmă statui. Se prăbuşesc imperii. Se risipesc credinţe.
Erezii. Pământul ne fuge de sub picioarele noastre. Suntem
orfanii vremurilor. Suntem produsul revoltei surde împotriva
unei infirmităţi grave. Suntem propriii noştri orfani. Suntem.
Oare cine suntem? Pe noi s-a experimentat absurdul.
Eu nu mă simt infirmă, spune Maria-Maria. Viaţa mea e
plină. Şi suferinţa îşi are locul său. Îmbogăţeşte natura umană.
Suntem nebuni. Suntem nebuni cu toţii. Artur are dreptate.
Suntem pierduţi. Spune Sandra. În acea zi s-a prăbuşit lumea.
Şi cu toţii ne-am pierdut echilibrul. Artur spune. Pentru noi nu
mai există salvare.
Ferice de cei ce-au murit la timp. Spune Ilina. Au murit împăcaţi.
Şi-au lăsat speranţa să curgă în sângele patriei.
Auzi la Ilina. Patrie. Identitate. Repetăm noţiuni care capătă
un nou înţeles.
Nu. N-au niciun fel de înţeles. Trebuie să capete un înţeles.
Spune Sandra. De ce ne împiedecăm de asemenea cuvinte, întreabă
Maxim. Niciunde nu-mi găsesc locul, spune Valer. Nicăieri.
Spune Ilina. Nicăieri. Spune Sandra. Ferice de Toma. El
crede că s-a reîntors în pământul patriei. Crede că viaţa lui s-a
împlinit. Şi si-a aflat meritata odihnă. E singurul care a rămas
egal cu sine însuşi. Spune Ilina.
Pentru mine viaţa abia acum începe. Spune Maria-Maria.
Dar, odată cu ea, o teamă nebună mă cuprinde. O spaimă necunoscută
şi de nestăpânit. Spaima de viaţă. Nu am simţit-o
niciodată până acum. Nu am simţit niciodată până acum întinderea
nesfârşită care mă înconjoară. Lumea largă. Nu există
liman. Nu există început, nici sfârşit. Nu există graniţe. Toate
astea sunt prejudecăţi. Nu mai există nimic din cele ce cunoşteam.
Nimic din ce credeam că există. Am trăit ca într-un ou.
Într-un ou clocit. Cu coaja fragilă. Credeam că dincolo de coaja
sa există un alt ou. O altă lume. Închisă şi precisă. A fost o minciună?
O armă de apărare? A fost o formă de supravieţuire? A
fost o eroare? Coaja s-a spart şi trupul meu e fraged. Nu văd
niciun reper. Urechile îmi vâjâie. Picioarele îmi tremură. Şi
totuşi. Viaţa mea abia începe. Mă arunc în ea. Îi trag după mine
pe toţi ce-mi aparţin. Copii. Prieteni. Fiinţe iubite. Duşmani.
Doar astfel pot înota mai departe.
