La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie Trecere Petrecere. Cât de important este pentru dvs. să scrieți în limba română? Ați crescut vorbind și în limba germană, apoi trecerea s-a produs treptat.
Este adevărat că am avut o copilărie transilvană bilingvă, dar, așa cum s-au desfășurat lucrurile în ani, germana nu a fost niciodată limba în care am scris literatură. Când am venit la București, din Râșnovul natal, la 12 ani, mă desprindeam dintr-o copilărie petrecută intensiv în germană – vecinătatea, școala, lecturile. Părinții mei, musceleni stabiliți la București, au venit după război în zona Brașovului fiindcă au sperat ca aici noul regim să fie mai puțin virulent decât în capitală, din ceea ce au văzut ei în momentul 1945-46... Astfel că eu m-am născut la Râșnov (Rosenau în germană, Valea Rozelor), unde locuiam în zona săsească. Părinții mei, în spiritul lor deschis, internaționalist, au considerat că imersia mea germană era cea mai bună alegere. În acea comună (oraș a fost declarat mai târziu), se aflau localnicii, de la țărani temeinici la lideri intelectuali, dar și personaje aduse aici într-o formă de domiciliu obligatoriu – din elita comunității săsești și alții. Prima limbă în care am învățat să scriu și să citesc a fost germana, primul alfabet a fost, înainte de școală, gotic (pentru că mi se citeau basme și poezii din cărți tipărite cu litere gotice). Am învățat ortografie românească abia pe la 11 ani, iar la 12 ani, la București, ca elevă a Liceului Central (se chema Zoia Kosmodemianskaia la vremea aceea), nu înțelegeam româna în care se preda. Însă m-am adaptat repede. Iar atunci când am început să scriu poezie, pe la 15 ani, româna a fost limba poeziei, chiar dacă, secvențial, continui și acum să gândesc în germană. N-am mai trăit din copilărie situația unei șederi prelungite printre vorbitorii acestei limbi, însă orice prilej, oricât de pasager, îmi dă sentimentul indicibil al regăsirii unui izvor de adâncime a limbii materne. Până la urmă, în ce limbă scrii are o strânsă legătură cu baia lingvistică în care te găsești. Locuind, mai recent, perioade ample în lumea anglofonă, mi se întâmplă să scriu poezie în engleză, substanța și forma să se regăsească spontan în limba auzită și citită zi de zi. Lumea noastră globalizată a înmulțit exponențial exemplele de autori bilingvi sau poligloți… Esențial pentru mine rămâne scrisul în limba română. Noua mea carte,
Trecere petrecere, venind mai ales din durerea unor pierderi, n-ar fi putut fi altfel decât românească. Alte limbi pe care le-am mai învățat mi-au adâncit, mai degrabă, acest sentiment de apartenență. Experiența extensivă de traducător m-a făcut și ea să descopăr / redescopăr calitățile limbii noastre, deschiderea, plasticitatea, armonicele conținute. De altfel, consider că însuși scrisul ca autor reprezintă o formă de traducere: a sinelui, a materiei vizate.
Deseori faceți referire la entități supranaturale, imaginare. Atunci când apar elemente care ne sugerează nevoia de protecție și necesitatea unor explicații cărora nu le găsim stabilitatea în viața de zi cu zi, personaje precum zmeii sau sirenele restabilesc un firesc al normalității.
Când mă refer la entități supranaturale, cum le spuneți, cred că se întâmplă în sensul corelativului obiectiv. Apoi, scrisul fiind cel mai adesea pentru mine o formă de cunoaștere, asemenea referințe sunt și un instrument de triangulare – în încercarea de a-mi apropia teritorii nedesțelenite. Grecii antici măsurau în acest fel piramide, Eratostene a măsurat pământul prin triangulare. Dar - ce este supranatural? Suntem ceea ce suntem, dar și ceea ce imaginăm - acestea laolaltă compun omenescul din noi. (Și, dacă veni vorba, ce suntem? Corpuscul sau energie? val de lumină?...) Gabriel Garcia Marquez a fost întrebat, la un moment dat, de unde i-a venit inspirația să compare niște rufe întinse la uscat, bătute de vânt, cu îngerii. El a răspuns: „Cum adică!? Chiar
erau îngeri!” Studii spun că imaginarul nostru (ca și percepția, gândirea, logica) reprezintă o traducere – în infinite variațiuni – a ceea ce există fizic, structural, functional, în creierul noastru. Misterul dezvăluit și inepuizabil al ființei. Fiica mea, care descoperise în extaz, la 8 ani,
Legendele Olimpului, asculta într-o zi o discuție între oameni mari, despre războaiele din Orientul Mijlociu și a exclamat: „Exact așa s-a întâmplat și cu ‘zeii mei’…” Pattern-ul descifrat de ea, în situația internațională dată, era absolut pertinent!
Da, așa cum întrebați - în momente de instabilitate, constelațiile fixe, imaginate, imaginare, sunt necesare și ar trebui să fie mereu la îndemână. Moștenirea noastră în sens mitologic/cultural dă coerență lumii căreia îi aparținem, lumea vestică în termen larg. Din păcate familiaritatea cu această moștenire este mereu mai palidă, ceea ce sperăm să nu fie, până la urmă, spre pieirea noastră. Referințele curente, care punctează harta mentală a unor generații întregi, trimit la narațiuni de scurtă durată și tot mai scurtă, în caruselul modelor. Constelațiile noastre fixe devin instabile. Suntem în trecere cu ele cu tot.
Dacă vă uitați în urmă, cum ați recuperat mai târziu spațiul și melanjul etnic în care ați copilărit?
Sunt de-a dreptul recunoscătoare acestui început multietnic de viață, fiindcă mi-a dat o privire „dinăuntru” a unor nuanțe implicate în a fi diferit. În a fi minoritar. Străin. Am crescut cu sentimentul că nimic nu este mai natural decât diversitatea. Nu numai experiența locală a contribuit la asta, dar, repet, și deschiderea familiei mele de români-din-moși-strămoși. De exemplu, părinții mei îmi arătau, cu interes și respect, elemente de prezență musulmană la Marea Neagră, când mergeam în vacanță. Cred că a locui în miezul de la sine înțeles al unei majorități, fără experiența alterității, induce o formă de cecitate în percepția lumii. Mă întristează profund, ca membru al cetății, când descopăr o asemenea orbire voită, programatică (manipulată…), în condițiile în care lumea s-a deschis, iar experiența diversității este atât de răspândită. O temă care a redevenit azi, în lume, fierbinte și complicată.
Ca scriitor, am readus spațiul multietnic al copilăriei și timpul respectiv (anii 1950) în volumul
Triumful Paparudei (1992, cu ediții ulterioare inclusiv în Anglia și Germania) - dar am scris și un eseu despre această zonă specială a țării și Europei, pentru o revistă vieneză (
Wespennest). Materia îmi revine în variante lirice, apoi în
Turnul de apă, piesă de actualitate, regizată de Ilinca Stihi ca teatru radiofonic (și parte din volumul meu
Liber la Casino, Tracus Arte).
Ați simțit vreodată micșorarea vieții ca urmare a micșorării țării? Care a fost impactul asupra dvs.?
De multe ori m-am gândit că, precum cei din generația mea, am avut prilejul de a vedea de aproape oamenii care trăiseră, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, într-o lume cu totul diferită față de societatea tinzând spre uniformitate și minimalism, de care am avut parte în deceniile până la 1989. Un prim exemplu sunt chiar părinții mei, care și-au început viața cu o extraordinară promisiune de progres, de construcție, de prosperitate – și de tineri le-au fost tăiate aripile, fără drept de apel. Iar acest pattern a fost multiplicat în multiple variațiuni, de-a lungul deceniilor post-belice (de la detenție la marginalizare și la simularea „omului nou”). Am avut parte de o generație de profesori care veneau și ei dintr-o lume dinainte, cu o perspectivă largă, atașantă asupra materiei lor și o viziune nuanțată a vieții. Erau încă o generație deplină – și s-au tot împuținat, iar profesorii de calitate similară au devenit tot mai rari, până la a fi excepții: ceea ce am constatat și direct, prin copiii din familia mea, când unii au trecut, întâmplător, prin școlile cunoscute de mine. Avem destine și alegeri personale, dar starea micșorată a țării nu poate să nu aibă un impact individual, derivând, cel puțin, din efortul de a găsi refugii și subterfugii. De a deschide ferestre în zid. Nu cred că putem fi conștienți pe de plin, la nivel personal, de impactul lumii înconjurătoare asupra noastră. Dar, în această ordine de idei, un lucru pe care mi l-am descoperit, după 1989, când nu mai funcționam sub constrângerile de până atunci, este că a lucra în afara sau împotriva sistemului îmi devenise o a doua natură (un fel de haiducie implicită) și a lucra în sistem, mai puțin. Eschiva este și ea un fel de specializare, într-un regim totalitar. Dar ce risipă de energie umană - și socială - reprezintă asta!
„Greu vine înțelepciunea sau niciodată”, scrieți în poemul Zmeura târzie. Ține această înțelepciune de temporalitate, există înțelepciune și în afara temporalității?
Suntem, evident, doar în temporalitate. Înțelepciunea presupune chiar noțional acumulare în timp, timpul o definește, o face și desface, cum face și desface tot ce există. Înțelepciune în gol nu este... La cât de iute curgător ne este prezentul, te întrebi ce timp e dat înțelepciunii – și ce termen de expirare? Avem „obiectiv” înțelepciune mai durabilă decât a amoebei, care știe în ce parte e lumina?
V-ați izbit de vreo limitare „pe țărmul acesta al omenescului”?
Aș zice că însăși existența poeziei este (pe lângă ale forme de creație și gândire, desigur) o dovadă a limitărilor „pe acest țărm al omenescului” - și încercarea de a le transcende. Nimic din ce a fost și este nu e străin omenescului, înțelegerea despre ceea ce suntem are limite, știute, întrezărite, mereu depășite.
***
Ioana Ieronim este autoarea mai multor volume de poezie, printre care
Triumful Paparudei (poezie narativă, ediții multiple, inclusiv Bloodaxe, Anglia și Germania) și
Egloga (narațiune lirică, în curs de apariție în Statele Unite, traducere de Adam J. Sorkin); mai recent,
În sunet de joagăr (Tracus Arte),
Când strugurii se prefac în vin (Cartea Românească),
Cifre în delir. Casa Poporului (colaj și versuri, bilingv, Editura Vremea; ediție nouă Liternet, 2019).
Volum de teatru, Liber la Casino (Tracus Arte).
Online: Cămășile (teatru);
Ariadne’s Veil; Omnivorous Syllables (versuri). Poezie publicată în țări europene și Turcia, Israel, SUA. A participat la spectacole multimedia (în Romania și SUA). Studii despre teatrul balcanic și israelian. Eseuri în reviste românești și străine. Traduceri de poezie și de teatru, de la Shakespeare la Arthur Miller și Tony Kushner. A fost redactor pentru enciclopedii străine până în 1990, apoi ziarist cultural, atașat cultural al României la Washington, director de program Fulbright la București. Membră în Uniunea Scriitorilor și Centrul PEN România.
