Rumänische Ecke: Convingeri, o povestire de Diana Bădica

CONVINGERI

- Păi de-aia nu ai rămas, tu, frate, în Berlin, a spus Iulia când m-a văzut fugind pe trecerea de pietoni.

Întârziasem și, ca de fiecare dată, Iulia mi-a răspuns la salut cu o convingere. Am încercat să spun ceva sinonim cu hai, mă, ei, da, ete, na, dar am putut doar să bâigui ceva imposibil de transcris fonetic. Era clar că întâlnirea trebuia să fie scurtă. Am tras-o de mână și am intrat în primul pub care ne-a ieșit în cale.

Mă îmbrăcasem în grabă. Aruncasem o bluză din pânză pe mine, niște pantaloni din in și-mi strânsesem părul într-un coc fixat cu un creion de la IKEA.

- Hai că ți-a priit străinătatea, a zis când ne-am așezat. Te-a întinerit.

Mi se mai spusese.

A început un monolog despre șunca de pe șoldurile ei și despre cât de greu se dă jos burta, după o anumită vârstă. Avea dreptate și i-am spus-o. Mi-a spus cu operația de fibrom a maică-sii. Nimeni nu a ajutat-o în acea perioadă. Nimeni nu s-a chinuit mai mult decât ea cu orele de vizită în spital, cu taximetriștii care nu înțelegeau niciodată că transportă o femeie operată și că nu era cazul să accelereze sau să frâneze brusc, nimeni nu i-a dat o mână de ajutor cu spălatul hainelor sau cu gătitul. Din politețe, am întrebat cum s-a refăcut și dacă le pot ajuta cu ceva. N-aveam cu ce, maică-sa își revenise complet. Taică-său era neschimbat, mi-a arătat o fotografie făcută în weekend. Întâlnirea noastră urma să fie despre alții.

Am comandat pentru mine o limonadă, iar pentru ea un fresh de portocale. Până să vină comanda, am aflat părerea domnului Manole despre recolta din toamnă, despre alegerile parlamentare din anul următor, motivul pentru care nu se căsătorise în iunie un verișor îndepărtat și cel pentru care Omniasigul avea să intre în insolvență. Mi-era sete.

- Și… tu ce mai faci? m-a întrebat brusc.

- Încerc să mă acomodez la traficul din București, i-am spus, m-am mutat la Alba Iulia.

- Ești bogată înseamnă. Nu oricine își permite o chirie în buricul târgului.

- Nu neapărat, am ajuns acolo printr-o cunoștință. Locuiește sub mine administratoarea blocului și…

- Bă, dacă-ți spun că și sub mine la fel! Ia uite, mă, nu degeaba am fost rudă.

A tăcut câteva secunde. Au fost singurele ei secunde de adevăr. I-am răspuns întorcându-mi privirea. Îmi era milă de ea, iar ea probabil o știa.

- Să vezi ce mi s-a întâmplat…

Din balconul garsonierei mele închiriate văd Casa poporului și bulevardul Unirii. Deși în condiții normale de circulație, ajung în 7 minute la Unirii, de obicei fac dublu, consum de două ori mai multă benzină și ascult de două ori mai multe melodii în mașină. Locuiesc la etajul 7, iar la etajul 6, pe diagonală, locuiește doctorul Andrei, un psiholog renumit în adolescența mea, pe care îl ascultam pe furiș seara la radio vorbind despre dragoste și relații. Uneori, când ne intersectăm în scara blocului, îmi vine să-i dau Săru’ mâna, cum le dădeam vecinilor când eram copil. Sub mine locuiește administratoarea blocului. În scară avem patru camere de filmat, iar ecranele se afla la ea în casă. Într-o seară, a văzut o tipă intrând în bloc îmbrăcată în costum de baie și a ieșit la ușă să se convingă că nu i se pare. Așa era. Nici nu a apucat s-o întrebe pe tipă unde merge, că s-a și pomenit lovită peste față de vecinul de la 8. A sunat la Poliție, a făcut scandal în stradă, iar a doua zi era în studio la Antena 1 la o emisiune despre proxeneți. Vecinul nu a fost arestat, dar a vândut apartamentul. În locul lui s-a mutat o familie cu un copil cu sindromul Down. Am multe de povestit, însă pe Iulia nu o interesează să știe ceva despre mine.

Îmi place să locuiesc singură. Sunt zile întregi în care nu vorbesc cu nimeni. țin telefonul pe silent. Iulia este fosta mea cumnată. Știam dinainte să o văd că e capabilă să vorbească despre orice ca să evite numele fratelui ei. Când ne întâlnim, George nu există. Eu știu despre ea că are un frate, ea știe că am fost căsătorită cândva. Amândouă știm că am fost rude și că nu mai putem fi prietene. Nu am nimic să-i reproșez. Poate și eu aș face la fel. Ce mă înnebunește este înverșunarea cu care este în starea să îmi vorbească despre orice, ca să nu ne amintim cine suntem.

Pentru ea e mai important să-mi spună cum a pus-o administratoarea să plătească zugrăveala cauzată de o inundație produsă în timpul concediului, când i se spărsese o țeavă în baie. Oricum, șefa ei îi futuse concediul sunând-o continuu pentru că ba nu găsea de scos bilanțul, ba registrul nu știu care al unei firme de curierat căreia îi ținea evidența contabilă. Administratoarea a pus-o să plătească și zugrăveala din baie, și pe cea din bucătărie, pentru că apa se infiltrase în ambii pereții.

- Fii atentă aici, mi-a spus întinzându-mi telefonul. Ce vezi aici?

- Un perete.

- Bun. Până aici e corect. Dar aici ce vezi? m-a întrebat mărind imaginea.

- Tot un perete.

- Bun. Corect. Dar acum ce vezi? m-a întrebat mărind și mai mult imaginea.

- Același perete mărit de două ori.

- Deci nici tu nu vezi nici o pată?

- Nu văd, i-am răspuns când mi-a luat telefonul din față. Mai dă-mi o dată să mă uit mai bine, i-am spus.

- Lasă, mă, că n-ai la ce să te uiți. Doamnă, dar ce inundație a fost aici, când la mine în casă e uscat și la dumneavoastră la fel? mi-a zis. Cum să vă plătesc ceva ce nu știu că s-a întâmplat, aveți chitanțe, facturi? Dați-mi-le să le duc la asigurator. Administratoarea nimic. Mă pândea pe scară și zicea că așteaptă banii ăia, să nu o uit… Vorbea cu voce joasă, ziceai că cine știe ce combinație avuseserăm împreună.

Ce se vedea de pe scaunul meu era chinul ei continuu de a evita subiectul.

Urăsc să fac ceva din politețe. Nu am destul curaj încât să mă retrag atunci când nu găsesc nici un motiv rațional pentru care să nu-mi văd dracului de ale mele. Nu sunt în stare să mă ridic să plec atunci când mă supără ceva, nu știu să întorc spatele. Am rămas lângă Iulia ca să aflu cum, după ce s-a întors din concediu, fără bani și mai obosită decât plecase, a răspuns la un apel de pe un număr din Etiopia. Alo, alo, dincolo nimic. A stat așa mai mult de un minut, apoi s-a pomenit cu o factură de 24 de milioane la telefon.

Îmi venea să-i dau cu scaunul în cap pentru cât vorbea, pentru cum ocolea tensiunea dintre noi. Prietena mea știuse că motivul despărțirii noastre nu era puținul timp pe care îl petreceam cu fratele ei, nici greutățile familiei sale, nici lipsa lui de integrare în Germania. Mi-am trecut mâna prin păr ca să uit ce se întâmplase. Nu sunt o persoană violentă.

În ușa barului a apărut un bărbat cărunt, neglijent îmbrăcat, cu o sacoșă cu baretele pe după gât. M-am așteptat să înșire imediat pe masă o lanternă de buzunar, două iconițe cu Maica Domnului și trei brelocuri pe care să scrie I love you. Dacă ar fi vândut o oglindă care deformează, i-aș fi plătit-o dublu. Asta e pentru tine și pentru familia ta, i-aș fi spus Iuliei și i-aș fi dăruit-o. Unii oameni așa văd realitatea, deformat. Și eu am văzut lucrurile deformat. Până spre adolescență, refuzam să intru în baie după tata, de teamă să nu rămân însărcinată. Până să divorțez, am crezut că familia este cel mai de preț lucru de pe fața pământului, că prietenia dintre parteneri înseamnă o relație reușită și că eu voi avea o căsnicie în regulă pentru că știu să comunic. Bărbatul din ușă nu s-a uitat la noi și a făcut dreapta spre toaletă. Nu știu să spun de ce, dar mi s-a făcut frică. Chelnerul, care ne aducea băuturile, îl văzuse, dar n-a avut nicio reacție. Ăsta poate să ne ia la palme, să ne împuște, să detoneze o bombă și nimeni nu face nimic, mi-am spus. Nu sunt o fire prăpăstioasă, dar uneori mă gândesc că sunt prea mulți demenți în libertate. Am luat o înghițitură mare de limonadă.

- Știam că e super acră, a spus Iulia râzând. Eu de-asta nu mi-am comandat. Am fost odată aici cu Elena și ne-am luat amândouă. Frate, am stat o oră cu dinții sterpeziți.

Nici măcar nu știam cine e Elena. Mi-au dat lacrimile. Iulia lovea cu mâna dreaptă în masă și mă îndemna să înghit toate pliculețele de zahăr din farfurioară. Niciodată nu a ținut minte că prefer mierea.

- Așa, mă, unde rămăsesem?

Habar n-aveam unde rămăsese. Nu dădeam doi bani pe povestirile ei. Bărbatul neglijent îmbrăcat a ieșit de la baie și s-a îndreptat spre ușă. Dacă se temea să iasă în soare, îl înțelegeam, dar nu mă interesau motivele lui și nici nu aveam timp de milă. Nu-mi convenea că ne aflam în aceeași încăpere și cu asta basta. În fine, nu am nimic cu nimeni, iar omul se îndrepta spre ușă. S-a oprit o secundă la masa de lângă noi, privind spre bulevard, s-a aplecat și a ridicat un scaun, la pus la subraț și apoi a ieșit.

- Ai văzut?

- Nu, ce să văd?

- Întoarce-te repede! Doamne, ăla a plecat cu scaunul!

Iulia a început din nou să râdă, lovind masa cu mâna dreaptă și mai zgomotos, explicându-mi cât de nebuni sunt oamenii și dându-mi-l exemplu pe Victoraș de la ea din bloc, un tip de 18 ani care în mai sunase la Salvare să spună că mă-sa făcuse infarct. Mă-sa era la serviciu, sănătoasă tun. Puteam să trăiesc și fără să cunosc povestea lui Victoraș. Mă uitam la omul care aștepta la semafor cu un scaun la subraț. Căutam cu privirea pe cineva prin bar, încercând să spun ce se întâmplase. Nu era nimeni în preajmă. M-am ridicat și m-am dus la bar. Trebuia să existe o ușă care să dea într-un depozit, într-o bucătărie, ceva, trebuia să pot să intru și să anunț.

- Hey… domnul care a fost mai devreme la toaletă, am spus cu voce tare, a plecat cu un scaun de la masă, m-ați auzit? Domnul care a fost la toaletă a furat un scaun de la dumneavoastră. E cineva aici?

- Lasă-i, mă, ce te agiți tu pentru aștia? a spus Iulia. Dă-l dracu de scaun, la câtă evaziune se face într-un bar, crezi că simte cineva un scaun în minus? Bravo lui, dacă a putut să facă asta așa natural… Da’ cum, dracu, frate, intri într-un bar, nu consumi, da’ te duci la baie și pleci cu un scaun la subraț? Intrase pe Facebook să povestească întâmplarea, în timp ce eu făceam ture între ușa de la intrare și tejghea fără să am curaj să strig băi, adu scaunul înapoi, ești nebun la cap?

M-am întors la masă. Iulia mi-a citit postarea unui tip pe care, spunea ea, trebuia să-l cunosc fiindcă ieșiserăm o dată la bere împreună, un anume Laurențiu care umbla cu o tipă căsătorită. Mi-am dus degetele la tâmple, lăsând capul în jos. În lemnul mesei nu vedeam nimic. Nici o lecție de etică, doar o imagine mai liniștitoare decât ce aveam în față. Ce puteam să fac? Încercasem să sesizez un furt, mă ridicasem de la masă, căutasem un chelner, dar nu fugisem după hoț, nu urlasem. Vorbisem tare, dar nu țipasem. Poate omul s-ar fi oprit, poate ar fi adus scaunul înapoi înainte să apară cineva, poate, dacă m-ar fi auzit cineva, ar fi fugit după hoț și ar fi recuperat scaunul, fără să mai cheme Poliția. Ar fi fost șanse ca lucrurile să nu se termine tragic, existau soluții, întotdeauna există o rezolvare amiabilă.

După ce am rămas singură în Berlin, m-am mutat din studioul în care stătusem cu George. Jurnaliștii din programul de cercetare locuiau împreună într-o vilă cu două etaje din centrul orașului. Primisem o bursă, dar nu acceptasem rezidența pentru că eu aveam familie, nu se cuvenea să stau despărțită de soțul meu. După vreo lună de trăit alături de alți jurnaliști din Europa, a început să dispară mâncarea din frigiderul de la parter. Am rămăs fără iaurturi, ouă și broccoli. Administratorul clădirii nu credea că e vorba despre un stagiar care fura alimente și sub nici o formă nu ar fi acuzat femeile de serviciu. Apela la o variantă neutră. Cineva din afară, care ne cunoștea foarte bine programul, intra în bucătărie pe geam, lua ce voia din frigider și pleca. Nu l-am crezut. Am fost convinsă că era vorba despre unul dintre cercetători, eventual despre unul dezordonat căruia i se părea în regulă să ia drept proprietate personală un frigider comun. Într-o dimineață în care mă săturasem de privit în tavan și analizat unde greșisem, am coborât în bucătărie să beau o cafea. Nu voiam să văd pe nimeni. Voiam să mai stau un timp singură ca să-mi răspund la o întrebare - ce se întâmplase între mine și George, de fapt?

Aplecată deasupra coșului de gunoi, am văzut o tânără pe care nu o cunoșteam. Am salutat cu un hallo indiferent și am căutat să fiu atentă la toate semnalmentele, dar fata a luat-o la fugă. A trântit ușa cu putere și n-am mai văzut-o niciodată în viața mea. L-am sunat imediat pe administrator. Am descris-o ca fiind o tipă neîngrijită, îmbrăcată cu un sacou cu câteva numere mai mari, cu părul castaniu, slinos, cu bretonul tuns foarte scurt. Poate el chiar avea dreptate, iar fata asta era cineva din exterior care ne fura mâncarea. Mi-a spus că a luat la cunoștință declarația mea neoficială, că e în acord total cu nemulțumirea mea și că, într-adevăr, problema trebuie rezolvată. El o cunoștea pe tipă. Făcea parte dintr-un grup de cercetători care venise în Berlin doar pentru două luni, într-un schimb de experiență, era din Lituania și suferea de Asperger. Trebuia să o to-le-răm, așa îmi spusese administratorul. Am simțit în tonul lui că mesajul e pentru toți ăștia din Est. Nu ea era hoțul.
Degetele mă înțepau. Paharul Iuliei era pe jumătate plin.

Am crezut că mă întorc în țară pentru prieteni, pentru că mă înțeleg, pentru că mă ajuta, pentru că acceptă să îi sun la orice oră din zi și din noapte. Nu întâlnisem astfel de oameni în Berlin. Dar acum, privind-o pe Iulia, asta mi se părea cea mai mare porcărie în care crezusem vreodată, un motiv stupid care ascundea depresia în care mă cufundasem după divorț. Mereu am crezut în corectitudine și egalitate. Cu toate astea, Iulia, deși știuse cât de acră e limonada, nu mă avertizase înainte să o comand. George, cu toate că spunea cât de mult regretă că e nevoit să se întoarcă în țară, mă încurajase să nu renunț la bursă și să rămân acolo unde îmi este locul. În Berlin, pe Karl Marx Alee. Prietenii nu mă avertizaseră nici o secundă despre ce făcea soțul meu, ce voia ori ce începea să caute în viață. Suferise, îmi spusese el înaintea înfățișării la notar, cât timp eu ajutam omenirea să rezolve probleme sociale. Ajunsesem în Berlin după ce un ziar local publicase o anchetă despre menajera asiatică a unui ministru. După ce i-a expirat contractul de muncă, femeia a continuat să lucreze în casa lui, fără forme legale și fără să fie plătită. Era amenințată că va fi expulzată în Vietnam la prima încercare de a scăpa. Femeia s-a otrăvit. De ce nu făcuse nimic mai devreme, se întreba lumea. Poate pentru că fiecare se gândește că familia trebuie protejată. Așa cum se gândise și familia lui George. Până la urmă, nu erau prea multe de spus. Lucrurile s-au întâmplat firesc. A venit cu mine la Berlin ca freelancer. În IT poți lucra de oriunde, îmi spusese înainte să plecăm. Orașul i-a plăcut, dar curând l-au deranjat determinarea mea, ideile mele, lupta mea pentru adevărul cuiva care n-avea nici o legătură cu noi. Avea dreptate, și eu mă întrebasem de câteva ori ce naiba căutam acolo. Un timp, după despărțire, viața mea s-a transformat într-o serie de ipoteze de cercetare. Până la urmă am ajuns la o singură concluzie: sunt o femeie care nu-și dă seama ce i se întâmplă, care nu găsește chelnerul într-un bar sau curajul să denunțe un fapt. Aș vrea să cred nu că am înțeles tot ce s-a întâmplat cu căsnicia mea, dar că, atât cât am înțeles, o să mă ajute toată viața.

Iulia continua cronologia povestirii ei. Bărbatul trecuse strada cu scaunul la subraț. Un copil stătea rezemat de vitrina librăriei Eminescu și mângâia un pui jigărit de câine maidanez. Bărbatul l-a alungat, încercând să-l lovească, iar copilul a zbughit-o la fugă, înjurând. S-a așezat pe scaun, a ridicat ceva de jos și a aranjat sacoșa în fața lui, răsucindu-i mânerele astfel încât să ia forma unui coșuleț. Și-a încrucișat picioarele, a făcut din degete niște mișcări ce păreau un antrenament, apoi și le-a așezat pe alb și negru și a început să cânte la acordeon.

- Mai cu viață, nea Pandele, a strigat chelnerul care ieșise în stradă.

***