Rumänische Ecke: Andrei Dósa, fragment dintr-un roman în curs de publicare

Nume: Andrei Dósa
Data nașterii: 7 februarie 1985
Locul nașterii: Brașov
Domiciliu actual: București

Cărți publicate: Când va veni ceea ce este desăvârşit (Tracus Arte, 2011); American Experience (Cartea Românească, 2013); Nada (Pandora M, 2015); Adevăratul băiat de aur (Casa de Editură Max Blecher, 2017); Ierbar (în curs de publicare, Polirom, 2018).

---

Air guitar

Acum câţiva ani am ars-o vreo lună prin Finlanda, la invitaţia unui tip pe care-l cunoscusem în facultate, când fusesem plecat cu Erasmus. Părinţii lui locuiau într-un mic orăşel, nu foarte departe de Helsinki şi tipul mă invitase să stau acolo o perioadă. Nu mai voiam să lucrez la ziar, mă epuiza nervos, trăiam în promiscuitate şi neputinţă. Pur şi simplu nu voiam să mai am nimic de a face cu realităţile din România şi invitaţia lui pica la ţanc. Plănuiam să stau câteva zile în Helsinki înainte să ajung la el. M-am cazat într-un hotel ieftin de la periferie, unde se pare că în afară de mine şi un grup de americani nu mai era niciun alt client. A doua zi dimineaţa, când îmi compuneam micul dejun în faţa platourilor aranjate pentru bufetul suedez, unul dintre ei m-a întrebat dacă fusesem şi eu în Oulu, la Air Guitar World Championship. Nici nu ştiam că există aşa ceva. Am aflat că el şi prietenii lui veniseră să-l susţină pe unul dintre concurenţii americani, care din păcate nu reuşise să câştige pentru că primise punctaj mic la a doua probă, cea de improvizaţie. Nu reuşeam să-l mai opresc, a trebuit să-l ocolesc ca să ajung la platoul cu croissante. M-a chemat să stau la masa lor şi m-a prezentat amicilor lui, care abia dacă mă băgau în seamă, şi a continuat să turuie detalii despre campionat. Puştii se înmuiaseră de la cât lapte cu cereale băgaseră, erau cam demoralizaţi din cauza performanţei slabe a preferatului lor, se uitau dezinteresaţi la videoclipurile de pe un post de muzică finlandez.

Jamie, noul meu amic, vorbea cât toţi la un loc. Zicea că adevărata problemă a preferatului său e că stilul lui e vizibil influenţat de showurile scenice ale unor vedete rock de pe Coasta de Vest. Că se lăsa prea mult pe spate la riffuri, că leagă mişcările ca un somnambul. Băieţii s-au ridicat de la masă, unii dintre ei îşi dădeau ochii peste cap, probabil auziseră deja povestea de sute de ori. S-au dus peste drum de hotel să joace bowling. Am aflat de la amicul meu că mai aveau o zi până să plece înapoi în State şi în loc să se distreze pe străzile şi în barurile din Helsinki, au ales să joace bowling la periferie. Pe Jamie îl exasperau chestiile astea. El era un tip activ, zicea că-i păcat să vii într-o ţară străină şi să nu profiţi. M-a întrebat dacă am chef de o băută în oraş. Ne-am dus în zona Teuratomo şi ne-am luat nişte beri de la supermarket, cel mai ieftin sortiment. În zona aia sunt numai foste hale şi fabrici, dar nu e ceva apăsător, fostul abator îţi dă senzaţia unei gări cochete. În fine, ne-am aşezat sub un copac, pe iarbă. Jamie abandonase între timp analiza precipitată a candidatului.

Mi-a povestit cum a descoperit el Air guitar-ul. Încă de mic, showman scria pe el. În şcoala primară îşi făcuse program de reprezentaţii. Le susţinea în pauze, în faţa colegilor. Erau atât de bune, încât puţini erau aceia care alegeau să rateze spectacolul. Ce făcea? Interpeta reclamele de la televizor. Unele erau cerute cu bis de către public. În clasa a patra avea deja un vast repertoriu, asortat şi adaptat mereu la noile apariţii de la teve. Într-o pauză, a fost invitat de o fetiţă din altă clasă să le arate şi colegilor ei reclamele. S-a iscat o adevărată încăierare, au aflat şi profii toată tărăşenia şi au interzis-o. În clasa a cincea a încercat să lanseze ceva nou cu reclamele de peste vară, dar puţini copii îi mai dădeau atenţie. Aveau alte preocupări. A început să se uite la emisiuni de stand-up comedy. Stătea acasă şi scria replici amuzante pe care le spunea amicilor de la şcoală, dar cele mai multe dintre ele aveau sens doar pentru el, se născuseră într-un anumit context. Scoase de acolo, spuse cu voce tare nu aveau nicio savoare. Colegii au ajuns să-l considere un ciudat.

Pe măsură ce înainta în adolescenţă, relaţia cu ai lui devenea din ce în ce mai proastă. Nici acum nu ştia de la care dintre ei i se trage ghinionul în artă, influenţa nefastă. A descoperit iarba, cam la vârsta la care o descoperise şi Kurt Cobain. La fel ca el, se închidea cu zilele în cameră. Fuma şi desena bureţi de vase. Bureţii se certau cine să ducă gunoiul, cine să repare acoperişul, cine să facă rost de bilete la meciul de baseball şi pentru cine. Nici benzile desenate care au rezultat din perioada asta de izolare nu au avut succes. A scos doar două numere de revistă. Unul dintre colegii lui de la liceul de arte i-a spus că a trivializat personajul lui Sponge Bob. Fusese acceptat la acel liceu doar pentru că ştia să cânte la chitară, dar fără a fi vreo tânără promisiune. Un elev mediocru care abia aşteaptă să ajungă licean ca să vrăjească fetele, i-a spus profa din comisie, eşti admis. Adevărul e că taică-su avea bani şi influenţă.

Într-o după-amiază, când a ieşit de la şcoală, bucuros că în câteva zile o să fie gata şi numărul trei al revistei, a găsit pe jos un exemplar ferfeniţit al ultimului număr cu bureţii. Cineva tăiase bulele de dialog şi scrisese nişte cuvinte porcoase. A răsfoit furios câteva pagini, apoi s-a oprit. Expresiile alea, chiar dacă nu aveau niciun sens, erau de o mie de ori mai incitante în gura personajelor decât replicile scrise de el. Un burete îi striga altui burete dă-te-n sloboz, iar acesta-i răspundea, suge-o, ciomarlău. Al treilea număr n-a mai apărut niciodată.

Altă dată, navigând cu o moacă mofluză pe net, a dat peste un pornfail cu o tipă care se făcea că zdrăngăne la o chitară închipuită în timpul unui număr de striptease. Se numea Air Guitar Pussy Force sau ceva de genul ăsta. A căutat pe google şi alte rezultate şi aşa a descoperit lumea Air Guitar. În sfârşit, nişte oameni care imită vedete rock şi fac din asta o competiţie recunoscută la nivel mondial. Highly praised imitation. Cele mai multe chestii le-a învăţat din filmuleţe de pe Youtube şi din competiţii. Şi-a cumpărat tone de concerte live. Orice concert în care apare chitara electrică. După ce a învăţat absolut tot ce a putut online, s-a înscris la un concurs din Austin, Texas. A câştigat. Spera să ajungă la întrecerile interstatale, dar pentru asta trebuia să-şi construiască un mojo perfect, să atingă înălţimi de neatins pe scenă, de unde nimeni să nu-l poată doborî. Primul pas era să câştige trofeul din statul lui. A început să facă exerciţii de yoga pentru creşterea masculinităţii. Îşi punea şosete fistichii, desperecheate. Cu cât mai desperecheate şi mai colorate, cu atât mai aproape de statutul de star al artei. După un an, a ajuns să participe la concursurile interstatale. Îşi comanda în prealabil de la un club local brăţări tyvek în nuanţe electrice, pe care imprima data concursului şi cuvintele AWESOME SPECTACULAR SHIT. Îmi spunea că brăţara atinge uneori corzile invizibile ale chitării. El studiază cum se modifică muzica asta invizibilă datorită atingerilor involuntare. Crede că în arta lui există un sunet, o însumare finală de sunete spre care ar trebui să tindă fiecare interpret Air Guitar pe bune. A venit în Finlanda doar ca spectator, voia să vadă live competiţia, să înţeleagă cum îşi fac alţii mojoul şi ce strategii folosesc pentru atingerea acelui sunet.

M-am plimbat câteva săptămâni prin Laponia, am băut lapte de ren şi am mâncat afine, am învăţat să fac rafting. Timp în care am înţeles de ce am avut impulsul să-mi notez chestii în timp ce vorbeam cu Jamie. Mi-am dat seama că ăsta e genul de jurnalism pe care vreau să-l fac. Poveşti cu weirdos pasionaţi de tot felul de shituri nemaiauzite. Când m-am întors acasă, am luat legătura cu cel care câştigase în acel an Air Guitar world championship şi am obţinut de la el un interviu online. A fost prima poveste pe care am scris-o şi publicat-o ca freelancer în Vice.

Romanul Ierbar se află în curs de publicare la editura Polirom (colecția Ego Proză)