Tatiana Țîbuleac | © Eva Elena
Dacă ai auzit vorbindu-se despre
Vara când mama a avut ochii verzi și vrei să te convingi cu ochii tăi (verzi sau nu) că merită să cumperi romanul, fragmentul de mai jos te vizează în mod direct.
Nume:
Tatiana Țîbuleac
Data nașterii:
15.10.1978
Locul nașterii:
Chișinău
Domiciliu actual:
Paris
Cărți publicate:
Fabule moderne (urma Ta, 2014),
Vara când mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017).
Premii:
Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2017)
Pe lângă celelalte defecte, mama era mereu strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână. Pielea ei nu avea niciun rid și nicio aluniță. Nu avea miros, păr sau alte urme de normalitate. Uneori mă întrebam dacă nu este doar o bucată de aluat însuflețit.
Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă. Coada ei de sirenă mă înnebunea, în schimb era subiectul preferat de discuție al băieților de la școală. „Sirena-în-călduri” îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea „vacă proastă”. Noua femeie a tatei – „kielbasa”. Și doar eu eram obligat să îi zic „mama”. Până în ziua de azi, când sunt aproape la fel de bătrân ca ea în acea vară, nu am întâlnit o femeie mai prost îmbrăcată. Nici chiar în cei doi ani în care, imediat după accident, am trăit lângă o întreprindere de prelucrare a peștelui din nordul Franței. Imaginați-vă peste o sută de femei urâte care se îmbracă zilnic doar pentru a ucide crabi, creveți, langustine și alte scârbe. Mama se îmbrăca și mai ridicol. Era și mai urâtă. Avea pantaloni, bluze și pededesubturi și mai nașpa decât toată fabrica, angajatele și crustaceele împuțite luate împreună.
Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă din lume în două secunde. Chiar și cu una bețivă, chiar și cu una care m-ar fi bătut zilnic. Bețiile și bătăile le-aș fi suportat doar eu, pe când urâțenia și coada ei de sirenă erau la îndemâna oricui. Le vedeau băieții la școală. Le vedeau profesorii și lumea din cartier. Cel mai grav însă era că le vedea Jude.
În unele seri în care ajungeam acasă după ore – eu fără a scoate un cuvânt tot drumul, iar ea vorbind prostii fără întrerupere – nu o puteam suporta. Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez. În acele momente în care mai aveam în cap fețele colegilor deformate de râs și pe Jude languroasă, gustând glumele lor porcoase, o voiam pe mama moartă.
Știam că toți râdeau de mine. Că băieții mă scuipau când treceam pe alături, iar Jude mă disprețuia. Că eram un nimic și că ar fi fost mai de bun-simț dacă m-aș fi dus și m-aș fi înecat naibii sau spânzurat, sau împușcat, sau orice altceva. Pentru că orice altceva ar fi fost superior față de ceea ce eram: produsul grețos al unei pielițe albe.
…
În acea dimineață în care urma să ne întoarcem în sat, mama se îngropase pe jumătate în scoici și m-a chemat să îi îngrop și a doua jumătate, căci ea nu putea singură. I-am spus că o să răcească: pentru că pe mare se stârnise vântul, nisipul era ud, ea avea cancer și valurile veneau mari. Mama însă a insistat. Am tot îngropat-o răsturnând peste ea pumni de scoici mărunte, până când în locul ei a apărut o ridicătură sidefată, ca un val împietrit care vorbea și speria pescărușii.
Valul cu miez de mamă era nespus de frumos și emana o lumină multicoloră, ca un curcubeu pe moarte. Curcubeul muribund a fost al treilea tablou, pe care nu-l voi vinde nicicând, pentru că era preferatul Moirei și despre care ea a spus că îl vom agăța în dormitor, ca să îl vedem în fiecare dimineață și seară, iar mama să vadă că noi îl vedem și să se bucure. Acum este la ea.
Am lăsat-o să zacă acolo acoperită de scoici, ca într-o fașă, până când valurile ajunseseră prea aproape și i-am spus că fi ar bine să plecăm, dar nici atunci nu m-a ascultat. Mi-a răspuns că ar prefera să moară exact în acea secundă, pentru că nu ar fi existat moarte mai frumoasă, mai ales după o viață atât de insipidă ca a ei. Am stat tăcuți până când a început să plouă și eu, amintindu-mi că sunt la volan, i-am spus că acum chiar plecăm și să nu întindă povestea.
„Aleksy, tu cum îți vei aminti de mine?”, m-a întrebat dintr-odată, ca o pasăre care tocmai fusese decapitată, dar încă se zbătea.
„Spune-mi un lucru de care îți va fi dor cel mai tare.”
„Un singur lucru, Aleksy.”
„Hai, un lucru.”
„Unul singur.”
„Aleksy, Aleksy.”
„Un lucru nu e mult.”
„Te rog, Aleksy.”
„Te rog.”
„Ochii”, i-am răspuns și am început să o dezgrop bucată cu bucată.
„Ochii e bine, Aleksy.”
Citiți mai departe:
© Editura Cartier
