Rumänische Ecke: Cristina Ispas, fragment dintr-un roman în lucru

Oameni de weekend

Bunicu-meu s-a potolit până la urmă şi i-a cedat în sfârşit puţin spaţiu şi bunică-mii. Care, mai diplomată, a început să mă-ntrebe dacă o cunoşteam pe fata aia. De parcă eu tocmai asta visasem toată noaptea, cine era fata aia. A continuat să mă întrebe dacă am auzit sau văzut ceva, şi până la urmă cu cine am venit eu de fapt acasă, şi la ce oră, şi în final mi-a punctat că uite ce periculos e să umblu aşa nopţile, şi m-a ameninţat că o să vorbească ea cu taică-meu, şi că de fapt era numai vina maică-mii şi, în sfârşit, că să mă duc să mănânc nişte brânză proaspătă cu roşii şi pateu.

Eram de-acum trează de-a binelea.

În timp ce se „discuta” cu mine, am reuşit să mă trag mai aproape de fântână şi să arunc direct din butoi cu nişte apă rece pe faţă. Acum ardeam numai de nerăbdare să-i caut pe Moni şi pe Eugen şi să văd ei ce ştiau. Şi Mondo ar fi fost bun, până una alta, dar tot nu se vedea nicăieri. Probabil că iar hoinărea pe undeva cu ameţiţii ăia de vârsta lui.

Până pe la 8-9 ani pe Mondo nu prea reuşeai să-l scoţi din curte. Meşterea toată ziua la câte-o jucărie, căuta prin toate cotloanele, îşi vedea singur de joacă şi numai rar ieşea să arate ce tocmai meşterise sau să vadă ce achiziţii au mai apucat să facă între timp şi ceilalţi. Şi toţi îl tratau ca pe un prinţ când ieşea. De pe la 8-9 ani însă începuse să hoinărească. Îşi lua trupa şi colinda tot satul. Se duceau tocmai până la pădure, sau la baltă, sau bântuiau prin fostul SMT, niciodată nu ştiai practic de unde să-i iei.

De câteva ori îl cărasem şi la discotecă după mine. Moţăise pe scaunele alea, fără să pară nici în cea mai mică măsură interesat de ceva. Şi nici de băut nu bea. Se plictisea pur şi simplu îngrozitor. La început măcar studiase puţin jocurile de lumini din discotecă, şi chiar şi-a făcut mai târziu acasă o replică a stroboscopului, din cioburi de oglindă lipite pe globul meu pământesc.

Nici foame nu-mi mai era, deşi nu mai mâncasem nimic de mai mult de cincisprezece ore. Mi-am întins totuşi nişte brânză plus pateu şi cu o felie de roşie deasupra, să n-o enervez şi mai tare pe bunică-mea şi, prefăcându-mă că mă duc să mă dau în leagăn cu felia în mână, m-am strecurat la gardul cu Moni. Noroc că era maică-sa prin curte şi am putut s-o întreb fără să fiu nevoită să strig. Moni nu era acasă, era plecată dincolo la bunică-sa, aşa că n-am avut ce face şi am ieşit la poartă să-l pândesc pe Eugen.

N-am îndrăznit să strig la poartă, foarte rar îndrăzneam, deşi nu neapărat că ai lui nu erau ok sau că ar fi zis ceva, dar pur şi simplu nu prea obişnuiam să strigăm la poartă la Eugen. Cum nici să tăiem frunză la câini pe la el prin curte nu obişnuiam. Aşa că am aşteptat destul de mult, până când într-un final a catadicsit să apară, tot cu o felie de pâine cu brânză şi roşie în mână. Nu ştia nici el mai multe decât mine. Nu era acasă decât aia bătrână, care numai ce ieşise o singură dată la poartă şi atunci aflase foarte vag ceva, poate chiar de la bunicu-meu.

Între timp a apărut şi Moni de la mamaie-sa şi s-a oprit cu noi. Avea o sacoşă plină cu caise şi n-am ezitat să bag mâna. Şi, dintr-o caisă în alta, ne-am pus la curent cu ce ştia şi ea.

Se părea că era vorba de o tipă din Ploieşti, ai cărei părinţi divorţaseră recent şi era practic prima vară în care petrecea mai mult timp la bunicii din partea maică-sii, care era din Corneţeni. Nici unul dintre noi nu aflase încă cum o chema pe tipă, deci nu ne puteam da seama deocamdată dacă o ştiam, măcar din vedere, sau nu. Ştiam că tipa lui Sandu era din Ploieşti, dar niciunul dintre noi n-a făcut legătură. Moni avea în schimb o problemă cu Lupu, un bătăuș de pe strada noastră, şi începuse că e posibil el să fi fost criminalul, la cât de cretin era. Mie însă Lupu, în afară de faptul că era într-adevăr cretin, și cam patetic, mi se părea inofensiv.

De exemplu, într-un timp, vara trecută, cineva a deschis în sfârşit o discotecă şi la noi în sat. Din cauză însă că băieţii noştri erau geloşi pe ăia din Corneţeni, pentru că, îşi imaginau ei, le „furau” fetele, şi-i tot pândeau noaptea pe drumul de întoarcere să-i bată – ideea lui Lupu - fetele au preferat să se ducă în continuare la discoteca din Corneţeni. Iar aia de la noi până la urmă s-a închis.

În fine, faza era că Lupu se trăgea din cel mai vedetă clan de bătăuşi local, el fiind mezinul familiei. Pe mine cel mai mult mă enerva că nu pricepeau să-şi ţină câinii în curte, cum făcea toată lumea. În special că erau şi sălbăticiţi de la atâta bătaie câinii ăia. Dar criminali n-aş fi zis că erau, cel puţin nu în sensul ăla. Adică i-aş fi văzut capabili, să zicem, să înjunghie pe cineva, băuţi fiind în vreo încăierare, dar nu să măcelărească o fetişcană. Chiar dacă tot ce ştiam eu despre crime şi criminali ştiam din filme. Mai demult, mai avusese loc o crimă chiar la noi în sat, când un bărbat îşi înjunghiase tatăl bătrân, dar astea erau treburi de familie, era altceva.

Când la Eugen s-au întors ai lui de pe unde erau plecaţi şi, oricum, şi pe mine m-a strigat bunică-mea la masă, de parcă îi mai era vreunuia dintre noi foame, după ce am mai stat să spargem şi nişte sâmburi de caise, am plecat practic la fel de nelămurită ca la început.

Am implorat-o pe bunică-mea să mă lase să sar peste ciorbă, am mâzgălit puţin cu furculiţa prin felul doi, era ceva cu fasole verde şi mult usturoi, am mâncat toată carnea şi două-trei furculiţe de salată, după care m-am ridicat de la masă cu gândul să mai dorm puţin.

Am tras mai întâi storurile, mi-am făcut bine de tot umbră în cameră şi mi-am luat cartea în pat. N-aveam neapărat chef de citit, dar nici nu era momentul să mă las în voia gândurilor. Îmi era prea clar cam în ce direcţie m-ar fi dus asta. Am citit cam un sfert de oră fără să pricep nimic şi am închis totuşi ochii.

Dar n-am apucat să-i închid bine şi am simţit cum mă ajunge iar cocleala de-afară. Plus că, şi cu ochii închişi şi cu ei deschişi, tot aveam senzaţia că împart patul cu un mort, chiar dacă practic n-aveam nicio figură cu care să asociez. Mă obseda pur şi simplu înţepenirea aia de cadavru, numai ca idee.

Aşa că, după nici un sfert de oră m-a luat sila şi am ieşit să-mi caut un loc în grădiniţă, după ce am făcut mai întâi un ocol prin curtea găinilor şi mi-am cules câteva drăgănele într-un castron. Mai mult ca să-mi fac de lucru în timp ce citeam. Deşi mai experimentasem eu cu drăgănelele şi mă hotărâsem că nu erau bune de citit cu ele. Trebuia să mă şterg încontinuu pe degete, ca să nu pătez cartea.

M-am instalat la mine sub fereastră şi m-am aşezat pe una dintre pietrele mai plate pe care le foloseam iarna să ţinem murăturile sau varza scufundată în putină, deşi îmi adusesem şi un preş. În grădiniţă parcă mai era cât de cât aer. În schimb, flori nu prea mai erau. Doi-trei trandafiri albi de dulceaţă, ofiliţi, cu petalele ruginite pe margine.

Am apucat să citesc acolo 30-40 de pagini, după care s-a trezit bunicu-meu, şi dup-aia şi bunică-mea, şi atunci mi-am luat preşu’ şi m-am dus să mă ascund în vie, sub zarzăr.

Am nimerit fix lângă un muşuroi de furnici şi, pentru că oricum mi se luase de citit, am rămas să mă joc cu ele. Era câte una care abia se târa cu spatele rupt de câte-o firimitură de fructă stafidită, şi-atunci o ajutam să-şi găsească drumul şi să se strecoare mai repede prin crăpăturile din pământul înfierbântat. Le-am făcut cât am putut curăţenie în zonă, deşi dup-aia m-am gândit că poate ce consideram eu mizerie pentru ele era mâncare. Şi aşa m-am trezit gândindu-mă la toată gaşca din Corneţeni, probabil şi din frustrare că nu eram şi eu acolo, în preajma unui eveniment atât de ieşit din comun.

Mi-am amintit de duminica aia în care m-am dus la Corneţeni cu Moni, în vizită la o mătuşă de-a ei, şi i-am văzut pe băieţi jucând fotbal în vale, pe terenul plin de hârtoape de lângă cişmea. Erau toţi: Edi, Adrian, Sandu, Leo, chiar şi Cristi şi Fabian, fetele, Ileana, Antoaneta etc. M-am simţit un pic trădată de Cristi şi Fabian, când i-am văzut acolo fără noi, pentru că mie îmi plăcea să dau impresia că sunt foarte apropiată cu lumea, iar ei erau de la noi din sat, şi ne şi ştiam de mult timp, de când eram copii etc. Am trimis-o pe Moni să-şi rezolve problemele cu mătuşă-sa şi eu am rămas să analizez în linişte grupul. Era bine că aveam şi o perspectivă de sus.

Adrian se vedea că punea cel mai mult suflet în joc. Era practic pe tot terenul, intra mereu, încordat, în lupte corp la corp, se ducea tot timpul până lângă portar, uita invariabil să paseze, încerca să facă mereu totul de unul singur. În schimb, Sandu rămânea întotdeauna detaşat şi trimitea pase lungi şi şuturi spre poartă de la mijlocul terenului. Se vedea că încearcă să joace cerebral, să demonstreze că poseda tehnică. Edi era el însuşi. Juca după chef, mai băga câte-un sprint, mai trăgea câte-un şut sau o pasă, după care o lălăia de vorbă cu câte-un coechipier sau adversar, pe care-l lua pe după umeri. Cristi nu juca deloc, stătea pe margine cu fetele. Mai erau şi vreo două fete pe care nu le ştiam deloc şi nişte tipi din Corneţeni, pe care-i ştiam vag, numai din vedere.

Mi-a fost necaz toată ziua aia că până la urmă am cedat şi ne-am dus să vorbim cu ei. Pentru că apariţia noastră printre ei, din senin, a fost una stranie, stânjenitoare cumva. Parcă aterizam direct din lună sau, în orice caz, dintr-un univers paralel. Edi m-a luat imediat în braţe, dar cumva dintr-o parte, şi-a lăsat practic toată greutatea pe mine, ceea ce m-a înfuriat la maxim. Îmi venea să-l scutur de pe mine şi eventual să-i trag şi un picior în burtă, dar n-am făcut decât să-l ignor vag şi să continuu să mă simt ca o caraghioasă. A mai bălmăjit nişte prostii, după care s-a dus într-o margine să vorbească cu alţii şi cam asta a fost tot. Sandu era Sandu, mut ca de obicei şi dezinteresat, în timp ce fetele păreau, în schimb, vizibil deranjate de prezenţa noastră neaşteptată. Cristi mă irita cu privirile lui întrebătoare, de bârfitor, adică „Ce e cu tine şi Edi?” gen, iar Adrian, singurul mai cald şi ok, s-a scuzat imediat după joc că era foarte grăbit şi trebuia să plece.