RESET: Lumea editorială românească (I. Ce zic scriitorii)

Lună de lună, fie că e vorba de scriitori sau editori, traducători, librari, PR-manageri sau redactori de carte, cei trei invitați vor răspunde întotdeauna la aceeași întrebare: dacă ai putea schimba ceva în felul în care funcționează lumea editorială în România, care ar fi primul lucru pe care l-ai face și de ce?

dosar realizat de Bogdan Coșa

Radu Pavel GHEO

Îmi vine greu să răspund la o asemenea întrebare fără să fiu un pic schizofrenic (cultural, slavă Domnului!), de vreme ce lucrez ca redactor la Editura Polirom, traduc din engleză – de obicei pentru aceeași editură – și sînt și autor Polirom. Așa că, dacă îmi vine să spun, de exemplu, ca traducător, că mi-ar plăcea ca tarifele pentru traducere să fie mai mari decît sînt acum, imediat mă gîndesc, de data asta din interiorul editurii, la tirajele relativ mici din România, din pricina cărora cheltuielile fixe ale editurilor (cu traducerea, cumpărarea drepturilor de publicare, redactarea ș.a.) se amortizează mai greu. Ca redactor, uneori mă înfurie o traducere mai neîngrijită, numai că atunci îmi amintesc de veniturile mici ale traducătorilor. Iar ca autor ce-aș putea zice? Am fost întotdeauna plătit la timp și corect, mult-puțin, cît pentru tirajele noastre. Mi-ar fi plăcut să pot trăi din scris, dar aici iar intervine chestiunea numărului de cititori (și cumpărători de carte).
Pînă la urmă aici cred că e marea noastră problemă, care nu-i una editorială: slaba apetență pentru lectură, combinată cu – sau stimulată de – accesul redus la cartea tipărită (cîte librării mai există în orașele mici? dar biblioteci sătești?).
Altfel, cred că lumea editorială funcționează mai bine decît alte domenii din România. În decursul ultimelor două decenii ea s-a dezvoltat relativ natural, pe o piață întru cîtva concurențială, așa că acum avem edituri mari, mijlocii, edituri mai mici, dar vizibile, unele specializate, altele generaliste... Cei care își amintesc anii ʼ90 din mileniul trecut știu cît de mare e diferența. Îmi amintesc că primul meu volum, apărut în 1997 la o editură destul de vizibilă pe atunci, nici măcar n-a ajuns în librării – sau eu nu l-am văzut în vreuna. Peste doi ani, în perioada cît am stat la Iași, am cunoscut un grup de scriitori care mi-au devenit apoi prieteni și care și-au publicat la un moment dat volume personale în tiraje minuscule, printr-o asociație culturală, fiindcă nici o editură nu voia să-și asume un asemenea risc: să publice autori români tineri și necunoscuți. Printre ei: Florin Lăzărescu, Dan Lungu, O. Nimigean, Lucian-Dan Teodorovici. (Partea bună e că azi ele sînt rarități, tocmai bune pentru bibliofili.) Și, gîndindu-mă cîți debutanți valoroși au apărut în ultimii ani la edituri prestigioase, îmi dau seama cît de mult s-au schimbat lucrurile.
Dacă ar fi să schimb totuși ceva în lumea editorială, în primul rînd aș anula cu totul TVA-ul la cartea tipărită – deși asta nu ține de edituri. Fiindcă primul lucru de care avem nevoie cu toții e încurajarea lecturii, iar prețul (mai) redus al cărților ar fi un stimulent evident.

Lavinia BRANIȘTE

Aș schimba două lucruri, nu știu exact în ce ordine, dar mi se par ambele foarte importante. Aș implica mai mult Ministerul Culturii (și alte instituții care pot finanța programe culturale și difuzarea culturii scrise la nivel local și național) și aș împrieteni pe toată lumea. Adică pe toți cei implicați în această „industrie săracă”, după cum ni se reamintește constant, mai ales nouă, scriitorilor și traducătorilor (scuze, nu mă pot abține. M-ai rugat să fiu doar scriitoare de data asta, dar sunt atâtea care vin la pachet.)
Câteodată mi se pare că în România suntem alergici la dialog. Nu ne interesează părerile celorlalți și nici binele comun, important e să-și vadă fiecare interesul propriu pe termen scurt. Bineînțeles că fluctuațiile politice nu ne ajută deloc, nu se poate construi nimic de durată. Dacă te duci la Minister cu o propunere (oricine ai fi, un editor, o asociație, o instituție care vrea un program cultural de un fel sau altul), chiar dacă ai norocul să găsești bunăvoință – măcar la o primă vedere –, te trezești peste două sau șase luni că omul cu care ai vorbit nu mai e acolo (fiindcă a zburat odată cu ministrul) sau mai e, dar s-a schimbat legea sau cadrul de aplicare sau mai știu ce chestie administrativă pe care n-o înțelegi, pentru că sunt făcute parcă special să nu le înțeleagă nimeni.
Sărăcia oribilă din țara asta face ca alte domenii să fie prioritare, măcar pe hârtie. Cultura e mereu la coadă. Ca scriitor, ți-e rușine să spui că ți-ai dori (pentru că te-ar ajuta enorm) o bursă de la primărie ca să stai jumătate de an acasă și să scrii o carte, în condițiile în care în România sunt copii care mor înecați în rahat în „toaletele” din fundul curții școlii. Pe de altă parte, dacă nu iei tu bursa, banii aceia se duc pe borduri.
Fiecare afacere și fiecare domeniu de afaceri e o Românie la scară mai mică: fiecare pentru el, scapă cine poate, din astea. Cred că e important să ne deschidem mai mult către ceilalți, să gândim pe termen lung și să nu mai fim așa dușmani. De asemenea, să ne văicărim mai puțin și să ne implicăm mai mult în a ne comunica, argumentat, necesitățile.

Ștefan BAGHIU

Se întâmplă lucruri. Dacă la nivel mondial umanioarele stau prost – asta se poate vedea în Japonia, unde universităţile taie masiv din finanţările cercetărilor literare şi legate de ştiinţe sociale în favoarea ştiinţelor tari, în State, unde teoreticienii se îndreaptă tot mai mult spre tipuri de interpretare care să lege literatura de ştiinţe exacte (într-unul din ultimele interviuri ale lui Franco Moretti italianul vorbeşte deschis despre concurenţa între cele două domenii) etc. –, în România dezbaterile de genul acesta încă nu au demarat/început atacul pentru că avem încă instituţii literare osificate: lucru bun, pe de o parte, căci întreţine un soi de spaţiu privilegiat al literaţilor, dar, pe de altă parte, o treabă care creează un conflict (când mocnind, când deschis) între piaţă şi instituţii. Relevante – în acest sens – mi se par poziţiile recente faţă de timbrul literar, atacurile consecutive pe care agenţii privaţi le lansează asupra USR-ului sau însuşi discursul criticii care se vede nevoită mereu să apere, din diferite poziţii, statutul unui soi de literatură canonică. Nu detaliez exemplele, dar spun că nu mi se pare deloc reducţionistă operarea unei astfel de opoziţii binare: instituţii vs. editori. Bun, sigur că acestea sunt interdependente, sigur că funcţionează într-o aceeaşi direcţie, dar nu cred că e greu de observat că disensiunile şi viziunile diferite ale celor două tabere în administrarea literaturii generează chiar forme diferite de distribuire a discuţiilor despre literatură. Revistele vechi merg pe direcţiile cunoscute, dar apar platforme noi online sau reviste care caută să livreze dacă nu spaţii alternative, măcar ceva cât mai fresh.
Şi cred că răspunsul la întrebarea propusă trebuie să meargă pe două paliere: primul, ce ar putea să se îmbunătăţească în ceea ce priveşte revistele literare; al doilea, în ce măsură poate fi îmbunătăţită circulaţia/promovarea/dezbaterea despre cărţile publicate (din motive de spaţiu şi timp aleg să mă refer doar la literatura română contemporană, deşi „lumea editorială” în România ar cuprinde şi traducerile, festivalurile, emisiunile culturale etc.).
În primul caz, cred că e nevoie de un sistem de distribuţie stas pentru revistele literare. Poate avem deseori impresia că nu e cine să le citească, poate ne gândim că sunt „vetuste” sau, în ultimă instanţă, „expirate”, dar ele creează un spaţiu de dezbatere cu bătaie lungă şi la nivelul educaţiei filologice preuniversitare. Profesori de liceu, spre exemplu, pierd tot mai mult contactul cu dezbaterile literare pentru că au foarte rar şi limitat acces la reviste. Asta s-a accentuat, înţeleg, după problemele cu Rodipet, dar s-a ajuns în situaţia în care presa tipărită nu pică din cauza unei concurenţe loiale şi organice cu online-ul, ci din vina unor administraţii bizare. A existat, cu toate că poate părea un argument „expirat”, un public al acestor reviste care a întreţinut permanent legătura dintre literatură şi mediile de desfacere (învăţământ, lansări de carte locale care, deşi deseori provinciale, păstrau la un nivel rulajul literaturii în sine). Modificând o teză formalistă a dinamicii câmpului literar, aş spune că datorită acestor margini, periferii sau provincii ale literaturii române a existat un interes pentru literatură în totalitatea ei. Care poate fi înlocuită cu greu de alte medii. Cred, deci, că mai importantă decât „gentrificarea” literarului este reevaluarea posibilităţilor de democratizare a dezbaterilor despre literatură prin refacerea distribuţiei presei tipărite (cel puţin până la asimilarea regulilor online-ului).
În ceea ce priveşte lumea editorială în sensul cărţilor apărute şi al consumului cultural din România, cred, la fel, că problema e asemănătoare tocmai pentru că decurge din prima. Nu ştiu dacă stăm mai rău sau mai bine decât alte ţări (sistemele de legitimare a unui anumit tip de literatură seamănă, din ce am văzut, cu cele din alte ţări – în sensul în care într-o discuţie pe care am avut-o în Viena mi s-a spus că majoritatea autorilor austrieci îşi scot cărţile plătind o sumă editurilor – sună cunoscut), ştiu doar că nu avem un consum cultural proporţional. Nu sunt naiv: ştiu că anumite cărţi sau nume de autori circulă dincolo de aceste carenţe sistemice. Dar pentru a crea o cerere mai mare trebuie să existe o imagine mai bine răspândită a ofertei. Lipsa agenţilor literari (nu într-un sens mercantil, de junglă a pieţei literare – deşi, dacă doar aşa funcţionează, asta e, ar trebui să mergem cu asta –, ci poate şi într-unul instituţional fair şi profesionist) pare – din toate punctele de vedere – cea mai mare problemă.