Rumänische Ecke: Cătălin Furtună, Caiet (o povestire)

Caiet (I)

Nu e decît joi dimineață și e deja a doua oară săptămîna asta cînd doamna Mira vine pe șantier fără clienți. Un agent imobiliar n-are ce căuta pe șantier fără clienți, atîta lucru știu și eu.

Doamna Mira e doar o pată multicoloră pe drumul desfundat, dar în mansarda neterminată din care o urmăresc pare că s-a strecurat și parfumul ei – prăjitură cu vanilie și esență de rom, și cherestea fierbinte. Sînt la fereastra mansardei, într-una dintre cele douăsprezece căsuțe înșirate în care lucrează tata. Aștept pînă disting părul roșcat, taiorul și fusta portocalii, pantofii galbeni cu vîrful asuțit; țopăi apoi de pe o traversă pe alta, pînă ajung deasupra treptelor din beton, cobor dintr-un salt pe ele și mă năpustesc în jos. „A venit doamna Mira!“ strig încă de la etajul întîi, încercînd să acopăr huruitul pompei de șapă. „Tata! A venit doamna Mira!“ repet la parter, unde tata stă pe vine și meșterește ceva într-un colț.

Se ridică și se răsucește pe călcîie, mestecînd încet. În pumnul drept strînge gura unei pungulițe cu un sendviș neterminat, de parcă ar fi plină cu apă și peștișori de acvariu. Felul în care ține punga îmi distrage atenția și nu pricep imediat de ce face cîțiva pași spre viitoarea bucătărie. Apoi îmi amintesc cum s-a mai fofilat și în alte dăți, ieșind prin ușa din spate, iar el probabil că își amintește același lucru fiindcă se oprește, răsucindu-se din nou pe călcâie și întinzîndu-mi fără o vorbă punga. N-are rost să se ascundă, de doamna Mira nu scapă.

Așteptăm. Tata își șterge mîinile pe pantaloni, iar eu îmi fac curaj să rămîn. De obicei, prezența doamnei Mira mi se pare insuportabilă, și nu pentru că nu mi-ar plăcea de ea, ci tocmai din cauza asta. Nu sînt deloc timidă, mi se pare doar că se înșală în privința mea și asta mă neliniștește. Pare că nu vede niciodată bretonul scurt, ciopîrțit de tata, și pata maronie de pe obrazul stîng pe care ani la rîndul am încercat s-o spăl. Dacă nu vede lucrurile astea, cine știe ce alte lucruri importante îi scapă.

Doamna Mira intră pășind peste un teanc de plăci de gresie, ne salută pe amîndoi din cap și zîmbește.

Nici unul dintre noi nu spune nimic, de parcă ultima oară cînd ne-am văzut s-ar fi spus tot ce era de spus.

---

Și într-un fel așa e, toți am vorbit cam mult atunci. Ultima oară doamna Mira și-a luat inima în dinți și a întrebat în sfîrșit de mama. Sigur, era timpul să pună punctul pe i, dar tot a fost ciudat. Nici reacția noastră n-a fost foarte firească.

— Maică-sa e plecată din țară. E la muncă în Italia, a spus tata cu juma de gură.

— Mama a murit, i-am spus eu doamnei. Acum șase luni a fost cutremur în Italia. A fost la știri.

— Copilul are probleme, a clătinat tata din cap.

— Și ce dacă am probleme. Ce probleme? Toată lumea are probleme. Mama a murit la cutremur, pot și eu să fac legături între evenimente.

Marius, prietenul meu cel mai bun, m-a învățat să fac legături între evenimente. Să îmi dezvolt intuiția, adică. Ajută să ai intuiție ca să faci legături, crede el, dar asta poate fi exersat. De ceva vreme nu mai vorbim decît despre asta cînd ne vedem. Avem fiecare cîte un caiet în care notăm date, cifre, observații – și legăturile pe care le facem între ele, împreună cu concluziile noastre și gradul de pertinență al fiecăreia dintre ele.

Teoriile noastre sînt din ce în ce mai pertinente. Intuiția noastră a devenit aproape infailibilă.

— De exemplu, am zis eu, rostogolind o cărămidă cu vîrful piciorului. Dumneavoastră vreți să mă înfiați, așa-i?

— Da, a zîmbit ea. Ți-ar plăcea?

— Ți-am spus eu, i-am zis tatei. Ți-am zis. Nu mai spune că mama n-a murit. Cînd am dreptate, am dreptate.

Tata n-a spus nimic și nici nu s-a uitat la mine. În caietul meu notasem de mult că tata nu se mai uită la mine cînd vorbim. Ăsta a fost unul dintre indiciile grăitoare apropo de dispariția mamei.

Tata a pescuit o hîrtie din buzunarul interior al salopetei, a scuturat-o bine și i-a întins-o doamnei Mira. Ea a studiat-o un pic, mi-a aruncat o privire scurtă, și a început să caute ceva pe telefon.

Am transcris în caiet mai tîrziu toate astea și i-am cerut părerea lui Marius. „Nu știu, trebuie repetat“, a zis el. Folosim metoda repetiției cînd datele sînt insuficiente sau neconcludente: copiem un indiciu de cîte ori e nevoie, pînă cînd intuiția ne arată o cale de urmat. E o metodă foarte eficientă, cu atît mai mult cu cît intuiția ni s-a ascuțit atît de tare.

---

Așadar, nici unul dintre noi nu spune nimic, de parcă ultima oară s-ar fi spus tot ce era de spus.

Tata, intuiesc eu, are de gînd să-i spună doamnei Mira că mama n-a murit la cutremur; că de fapt l-a părăsit ca să se combine cu un italian; că și dacă ar vrea, procedura de adopție ar fi imposibil de dificilă.

Că sînt foarte suspicioasă și că am tendința să elaborez tot felul de false interpretări. Nu știu ce cuvinte o să folosească, dar cam asta e ideea.

O să se aștepte să mă surprindă adevărul lui.

Doamna Mira are de gînd să-i spună tatei că e dispusă chiar și să se mărite cu el, numai să fiu fata ei; e convinsă că putem fi o familie fericită și că așa-zisele mele tendințe paranoice reprezintă o fază inofensivă din viața unui copil obișnuit.

Eu n-am de gînd să spun nimic. Și ce-aș putea să spun? Că nimic nu mă mai surprinde, că intuiția mea sclipește caleidoscopic, că în lumina ei adevărul e nemărginit? Și că asta n-are cum să dureze și că poate momentul meu a trecut deja?