Rumänische Ecke: Un poem inedit de Cristina Stancu

fantezia și realitatea sunt identice chimic, siluetele se țin de mână și se agață cât pot de imaginea lor. schița afecțiunii nu ar arăta căldura ci căderea într-un gol protejat sau abuzul de stare vegetativă. megamașina corectează afecțiune, lucrurile bune scad șansele de supraviețuire. chiar dacă funcționez nu e un sistem, abia când nu mai pot să respir mă pot respecta. unul lângă altul către aceeași bucată de oraș, lipsa de milimetri între noi lipsa mea, ore în șir de acceptare lângă sticle de bere, pizdele nimicului și puțele sudului, tripolaritate când autobuzul cu traseu necunoscut ne duce la un nou cimitir, cum morții au nevoie de garduri, gurile împuțite deschise în căldură, noi obiecte duty-free în aer condiționat lângă grase decente, adolescenți semiretarzi limbi în trei, frecarea, mirosul de hoit dinspre bătrâni tineri copii, flegma dincolo de gât, mai degrabă aproape de canalul anal și datoria „monedă pe piața de suflete, sinele”. despre corpul uman devenit obiect stabil abia în stadiul de cadavru – atingeri repetate pentru a oferi obiectului sentimentul continuității – gura cusută pe dinăuntru, elegant etanșă, decent uman până la capăt din pură civilizație – ochii închiși în sunete ascuțite de femei, bărbații mormăie vag, copii se holbează mai ales la chipul umflat din cutia frumoasă și mâinile împreunate – contagiunea prin atașament extinde plânsul – conștientizarea și demnitatea jelirii – sunete înalte, sunete joase, înecări pline de afecte speciale – locul care construiește pierderea – găsește punctul masează ușor zâmbește doar la budă