Nume:
Mara Wagner
Data nașterii:
30 aprilie 1975
Locul nașterii:
Brașov
Domiciliu actual:
București
Cărți publicate:
În spatele blocului (Nemira, 2017)
În centrul atenției se află viața obișnuită a unei adolescente ce se descoperă pe sine într-un univers care pare să-i scape de sub control. Citiți mai jos un fragment.
În spatele blocului
Se bâțâia de pe un picior pe celălalt, își lovea botinele una de alta și vârfurile lor de asfalt. Îi înghețaseră picioarele de când stătea la coadă, să fi tot fost vreo oră de când auzise de la un copil din vecini că au băgat banane la Alimentara de la blocul turn. Banane nu mai văzuseră de trei ani, când primise cadou una de la un student străin, un arab cu pielea ciocolatie, venit în vizită la centrul de calcul la care lucra tatăl ei. Maria se nimerise pe acolo și, când i se oferise banana, rămăsese fără grai. O păstrase intactă până când ajunsese acasă, apoi o împărțise solemn cu Dragoș, care era mic pe-atunci și gusta pentru prima oară din fructul cu coajă galbenă. Atât de mult îi plăcuse puștiului noul gust, că Maria își rupse bucata ei încă o dată în două. Iar acum, că aduseseră banane în cartier, trebuia neapărat să ia și ea câteva.
Coada înainta încet, dar măcar era un singur șir de oameni. Nu era o coadă groasă, pe mai multe rânduri, să nu poți vedea ce se întâmplă în față, dacă mai aveau sau nu marfă. Era în mod surprinzător o coadă la care toți oamenii stăteau unul după altul, în șir indian, cuminți, nu se împingeau și nici nu se înghesuiau. Sau poate că înghețaseră.
Pașii se făceau mărunt, oamenii înaintau încet și Maria își lovea întruna cizmele, înfundându-și mâinile tot mai adânc în buzunare. Mai bine și-ar fi luat totuși cojocul, mama ei îi adusese într-o zi un cojoc din piele verde închis, garnisit cu blană albă la tiv, la mâneci și la guler. Îi povestise cu mândrie că așa un cojoc purtase și ea în studenție și se aștepta ca Maria să aprecieze haina călduroasă. Mariei însă îi plăceau gecile din fâș, cu capse și fermoare colorate, măcar cu un imprimeu vesel dacă nu cu totul și cu totul roz sau verde fosforescent. Avea o colegă de-a ei o asemenea geacă, o primise din Franța, și toate fetele din clasă o invidiau. Cojocelul verde zăcea și acum pe un umeraș în debara, poate că-i rămăsese deja mic.
Ajunsese destul de aproape de gemulețul pătrat, decupat în ușa din spate a magazinului alimentar, să mai fi avut vreo douăzeci de persoane înaintea ei și putea pleca acasă. În spatele ei, coada se făcuse cel puțin dublă. Maria se vedea deja pășind în casă cu un ciorchine de banane, unul asemănător acelora cu care se îndepărtau fericiții care cumpăraseră deja. Ar fi deschis ușa de la intrare și, după ce Dragoș va veni în fugă pe hol să vadă cine a sosit acasă, își va ține bananele ascunse la spate și-l va pune să ghicească ce i-a adus. La gândul că fratele ei n-ar fi ghicit nici într-o mie de ani ce surpriză îi pregătea, Maria râse în sinea ei și gândul o mai dezmorți. Paisprezece persoane.
De fapt, habar nu avea cum creșteau bananele. Despre portocale știa că cresc în copaci precum merele, da, era cumva logic, căci erau rotunde și cam de aceeași dimensiune. Dar nu-și amintea să fi văzut în vreun manual vreo descriere despre banane, cum și unde creșteau. De fapt, nici poze nu prea erau în manuale. De câte ori se gândea la ele, și le imagina pe vrejuri precum castraveții, la urma urmei aveau cam aceeași formă. Fusese surprinsă să constate că unele persoane plecau de la coadă cu banane prinse în ciorchine, precum strugurii. Sau poate că creșteau totuși pe pământ, ca dovlecii? O tulpină ca de castraveți le-ar fi susținut oare greutatea dacă creșteau mai multe lipite pe aceeași plantă? Oricum, varianta copacilor era exclusă, bananele nu creșteau în copaci! Nouă persoane.
Cu coada ochiului i se păru că vede trecând fesul verde și jacheta gri ale lui Manu și inima începu să-i bată mai repede. Poate că se așezase și el la coadă sau poate că doar trecuse mai departe. Maria nu îndrăzni să se uite în spatele cozii, dacă-l vedea nu știa cum ar fi trebuit să reacționeze. Să-i facă semn să vină lângă ea, mai în față? Sigur ar fi venit, cine n-ar veni mai în față la o coadă la banane? Dar oamenii de la coadă ar fi vociferat că s-a băgat în față. Ar putea spune că e fratele ei mai mare, că i-a ținut rândul, atunci n-ar mai fi zis nimeni nimic. Sau ar putea spune că e soțul ei, se gândi Maria și se întrebă dacă Manu ar accepta să-i fie soț pentru câteva banane. Și oare i-ar fi crezut cineva, nu erau prea tineri? Citise într-un almanah că existau triburi prin Africa unde oamenii se căsătoreau de la opt sau zece ani. La cei aproape treisprezece ani ai ei, putea trece drept bătrână. Își luă inima-n dinți și aruncă o privire ca din întâmplare spre capătul cozii.
Nu, nu era Manu. Un fes verde în capul unui băiat o indusese în eroare. Dar coada se micșorase vizibil, oamenii din spate de tot renunțaseră la banane, pesemne că era totuși prea frig.
Cinci persoane mai erau înaintea ei și Maria se trezi din visare, cotrobăind prin buzunare după bani. Avea mereu niște bani la ea, mama avea grijă să nu ducă lipsă, pentru că nu știai niciodată ce surpriză plăcută te putea aștepta în drum spre casă, ce coadă îți ieșea în cale și cu ce bucurie te puteai alege. Ca acum, cu bananele, când venea de la bunica.
De când plecase bunicul la Cer, de bunica avea grijă vecina de palier. Îi gătea și îi spăla, îi dădea să mănânce și se jucau „Război“, un joc de cărți destul de simplu, la care jucătorul cu cartea mai mare ia cărțile. Îi făcea piața și o scotea la plimbare pe bulevardul care trecea prin fața blocului. Mama aranjase lucrurile în felul ăsta. Avusese noroc, vecina era pensionară, femeie singură, fără copii și cu mult timp liber. Maria nu mai trecuse pe la bunica de când murise bunicul. Azi era prima oară și uite că îi purtase noroc.
În fața ei mai era doar o femeie. Maria o urmări cu privirea cum întinde banii către vânzătoare și primește în schimb cinci banane. Separate, nu ciorchine. Își pipăi banii în buzunar și își dori ca bananele ei să fie prinse una de alta. Când îi veni rândul, întinse mâna cu bani spre vânzătoare, plină de așteptări. Privirea goală a vânzătoarei avea culoarea halatului de pe ea, un bleu spălăcit.
– S-au terminat, o anunță femeia sec.
Maria rămase cu banii în aer, părând să nu priceapă. În spatele ei, oamenii se înghesuiră pe lângă gemuleț, încercând să vadă înăuntru.
– Nu mai sunt, strigă vânzătoarea cu glas strident, cât să o audă toată lumea și Maria simți ca o arsură ascuțită pe interior.
Focul îi urcă fulgerător din stomac până în timpane, își simți urechile cum se înfierbântă, și tâmplele cum îi pulsează. Deodată nu-i mai era frig, fierbințeala îi cuprinsese și obrajii. Își retrase încet mâna cu banii și o băgă în buzunar. Se îndepărtă câțiva pași și rămase locului, nehotărâtă parcă dacă să plece sau nu, cu privirea spre ferestruica pe care vânzătoarea se pregătea s-o închidă. Poate femeia mai găsea totuși vreo banană pierdută într-o ladă și avea s-o strige înapoi. Dar vânzătoarea trânti oblonul geamului cu un zgomot metalic.
Oamenii de la coadă se risipiseră deja, femeia care cumpărase ultimele banane în fața ei se opintea să-și îndese o plasă în alta la câțiva metri distanță. Maria simți un puternic val de invidie la adresa femeii, în timp ce o studia cum își bagă mănușile în buzunare și scotocește prin sacoșă. Dar, când trecu pe lângă ea, femeia îi întinse o banană.
Maria se opri locului și nu știu dacă să o ia sau nu, dacă femeia face o glumă sau dacă vrea să i-o vândă. Îi căută privirea să vadă dacă vorbește serios și femeia o îndemnă:
– Hai, ia-o! Că ai stat destul la coadă degeaba.
Maria simți un nod în gât, luă banana și, mulțumindu-i femeii în grabă, o rupse la fugă spre casă cu lacrimi în ochi.
© Editura Nemira
