© Monica Manolachi
© Monica Manolachi
Monica Manolachi ne poartă cu acest text în timp, în iarna lui decembrie 1989, anul revoluției.
Thu, 28. December 2017
Monica Manolachi: O zi de iarnă (poezie)
Venise vacanța de iarnă, jucam scrabble.
Calea Văcărești s-a umplut de un zumzet nou:
nu tramvaie, nu trolee, nu mașini cu sirene,
nu tropot de cai înhămați la căruțe.
Scandau Libertate, Libertate,
strigau la fel cum strigau și în fabrici,
un ecou lung, dureros, jerpelit,
iar eu nu aveam încă toate literele
să înșir cuvântul pe tablă.
Am sărit la fereastră și i-am văzut:
treceau cu steaguri, cu brațele ridicate,
pași mari, în haine groase,
cu ușănci din blană de oaie ca a lui tataia.
Se duceau undeva în centru, care nu mai era
centru de la cutremurul din ʼ77,
se dărâmaseră blocuri, fuseseră oamenii dați afară
din vise, unii își luaseră câmpii sau zilele,
alții își luaseră lumea în cap –
părea o procesiune, un fel de nuntă
fără miri.
La prânz mama ar fi vrut să ne sune:
„Nu ieșiți din casă!“ Rețeaua de telefonie se blocase.
Pe câmpul de peste drum ninsese cu cicatrici,
nu mai rămăsese nici o ușă pe care să ieși,
nu mai erau vânzători de cireșe amare la porți.
Venise iarna, trebuia să înțelegem.
Moartea. Nașterea. Viața. Totul. Deodată.
Eroismul, predat ani de zile în școală,
se prelingea acum live pe aceleași străzi
unde vara trăgeai de vata pe băț
și jucai flori, fete, filme sau băieți...
Oamenii intrau, ieșeau, intrau, ieșeau,
așa cum se perindă sensul prin ființe,
iar călătoria cu metroul a durat decenii:
a început într-un regim, s-a încheiat în altul.
Ziua în amiaza mare cădeau turturele din cer,
televizoarele alb-negru erau cuprinse de euforie,
ecranele se colorau instantaneu,
crengile săreau din arbori, își luau zborul,
prielnice focuri făceau semne în noapte.
Am ieșit doar din mine ani la rând,
mă urmăream prin oraș la fel ca azi Google,
îi spuneam acelei fete bună, ce mai faci?
Îi răspundeam doar când ajungea departe,
nici nu mă dureau despărțirile,
în abisul nostru comun am zburat cu deltaplanul,
am inventat anotimpuri lingvistice,
am, am și am, ai, ai și ai
visat, ratat, reluat.
De-aș fi ieșit în stradă atunci,
aș fi văzut încă șerpuitele cozi în jurul absenței,
aș fi auzit cheile rotite în broască, în barză, în viezure,
aș fi simțit lămpile cu carbid de la baricade,
aș fi intuit încă de atunci lacătele, igrasia, rugina,
ochii camerelor goale și întunecoase,
lumânările și fumul unui Crăciun de pomină,
m-aș fi lăsat peste lume cum se lasă seara,
te-aș fi văzut și pe tine la o fereastră,
un poliedru cu inimă
jucând non-stop scrabble.
Monica Manolachi (1976). Cărți publicate: poezie – Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007); critică – Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017); traduceri de poezie și proză din limba engleză printre care și Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2016).
Calea Văcărești s-a umplut de un zumzet nou:
nu tramvaie, nu trolee, nu mașini cu sirene,
nu tropot de cai înhămați la căruțe.
Scandau Libertate, Libertate,
strigau la fel cum strigau și în fabrici,
un ecou lung, dureros, jerpelit,
iar eu nu aveam încă toate literele
să înșir cuvântul pe tablă.
Am sărit la fereastră și i-am văzut:
treceau cu steaguri, cu brațele ridicate,
pași mari, în haine groase,
cu ușănci din blană de oaie ca a lui tataia.
Se duceau undeva în centru, care nu mai era
centru de la cutremurul din ʼ77,
se dărâmaseră blocuri, fuseseră oamenii dați afară
din vise, unii își luaseră câmpii sau zilele,
alții își luaseră lumea în cap –
părea o procesiune, un fel de nuntă
fără miri.
La prânz mama ar fi vrut să ne sune:
„Nu ieșiți din casă!“ Rețeaua de telefonie se blocase.
Pe câmpul de peste drum ninsese cu cicatrici,
nu mai rămăsese nici o ușă pe care să ieși,
nu mai erau vânzători de cireșe amare la porți.
Venise iarna, trebuia să înțelegem.
Moartea. Nașterea. Viața. Totul. Deodată.
Eroismul, predat ani de zile în școală,
se prelingea acum live pe aceleași străzi
unde vara trăgeai de vata pe băț
și jucai flori, fete, filme sau băieți...
Oamenii intrau, ieșeau, intrau, ieșeau,
așa cum se perindă sensul prin ființe,
iar călătoria cu metroul a durat decenii:
a început într-un regim, s-a încheiat în altul.
Ziua în amiaza mare cădeau turturele din cer,
televizoarele alb-negru erau cuprinse de euforie,
ecranele se colorau instantaneu,
crengile săreau din arbori, își luau zborul,
prielnice focuri făceau semne în noapte.
Am ieșit doar din mine ani la rând,
mă urmăream prin oraș la fel ca azi Google,
îi spuneam acelei fete bună, ce mai faci?
Îi răspundeam doar când ajungea departe,
nici nu mă dureau despărțirile,
în abisul nostru comun am zburat cu deltaplanul,
am inventat anotimpuri lingvistice,
am, am și am, ai, ai și ai
visat, ratat, reluat.
De-aș fi ieșit în stradă atunci,
aș fi văzut încă șerpuitele cozi în jurul absenței,
aș fi auzit cheile rotite în broască, în barză, în viezure,
aș fi simțit lămpile cu carbid de la baricade,
aș fi intuit încă de atunci lacătele, igrasia, rugina,
ochii camerelor goale și întunecoase,
lumânările și fumul unui Crăciun de pomină,
m-aș fi lăsat peste lume cum se lasă seara,
te-aș fi văzut și pe tine la o fereastră,
un poliedru cu inimă
jucând non-stop scrabble.
Monica Manolachi (1976). Cărți publicate: poezie – Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016), Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007); critică – Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017); traduceri de poezie și proză din limba engleză printre care și Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2016).
Trackbacks
Trackback specific URI for this entry
No Trackbacks
