Rumänische Ecke: Cinci poezii de Maria Miruna Solomon

CASCADĂ

într-o cabană înghesuită
se aude doar cascada și cum te legeni pe balansoar;
o să-l ung zilele astea și n-o să mai scârțâie
nimic n-o să-mi mai arate că ești aici
și de ziua ta voi da jos icoanele de pe toți pereții,
le voi cânta în surdină, le voi îmbrăca în lemn.

o grotă senină în care să mă ascund după ce pleci
mi-ar fi de folos;
peste ani
în bucata de stâncă vor face cuib pitulici tâmpe cu inimi preasfinte,
vor reproduce sunetul balansoarului pe care nu l-am uns la timp.
acolo am să mă întorc, deznădăjduită
și am să-mi lepăd armura pe prispă.

atunci vor scârțâi doar podelele
undeva departe
mă voi mula
și cascada mă va acoperi
pe de-a-ntregul

NAȘTEREA I

multe sunt necurate în cei ce plămădesc
pentru că ei sunt cei ce nasc
și nașterea e o treabă urâtă și lipsită de dispoziție
o treabă murdară și atroce.
dar mie sincer
îmi plac mănușile de latex
îmi place să simt cum alunecă
plodul pe suprafața albicioasă;
îmi convine să facilitez
procesul creației
așa cum și el mi-a facilitat mie
toate năstrușniciile,
toate obiectele proaspete.

și totuși iubesc lumea asta
în nașterea ei nebună
îi iubesc bisericile abandonate, scuipate de dumnezeu din mormânt
și câmpiile cu buruieni aspre care mă prind violent de picioare,
iubesc bălțile afumate care se formează agale după o ploaie strașnică,
iubesc circurile cu elefanți apatici și costume strâmte cu paiete kitschoase,
iubesc furtunile și pe cei ce pleacă și pe cei ce vin,
iubesc orbirea și sufocarea în seri de vară
sau aglomerația în alte timpuri prielnice.
și-mi plac sorțile astea alese alene
și multe alte lucruri asemenea
care se învârt ca virusurile între moarte & trai,
care mi se livrează calm
în brațe

N-AI FOST NICIODATĂ AICI

omul care a murit în propria barcă
și-a văzut destinul tropăind de la un kilometru distanță,
l-a îmbrățișat până s-au contopit sub cerul afumat de vară.
în barca sa era un casetofon care urma să rămână fără baterie
în barca sa niște ciorapi lungi grena
o pipă; o poză cu fiică-sa,
toate aveau să plutească grațios până dimineața
și doar atunci malul avea să le ofere adăpost.
omul care a murit în propria barcă
fusese generos și plin de credință,
cu o barbă lungă cât un dumnezeu,
cu un zâmbet întins și ramificat.
în inima sa obișnuiau să înoate o puzderie de pești micuți
ei îl călăuzeau zilnic dintr-o parte în alta a lacului
și îi alinau sihăstria.
barca lui avea un strat de vopsea roșie decojită
uneori își închipuia că e nouă și lucioasă,
o simțea alunecând ascetic prin apă
urmărită solemn de copaci.
și barca avea curând să danseze în tăcere pioasă
cu toate animalele pulsând în jurul corpului chircit

toate aveau să plutească

HOIT

era blondă și cârpită
vopsită acasă adesea simțea nevoia
să-și plimbe degetele pe suprafețe rugoase
obținea o plăcere inexplicabilă

din apartamentul ei de la etajul 8 ieșea un miros puternic de agheasmă
și la schimb intra zgomotul suav al nopții,
suprapus nemilos peste imaginea mahalalei;
îi plăcea scumpetea asta de dihotomie urbană
dacă se apleca, vedea pușlamalele zburdând.

și-i plăcea să simtă marginea tăioasă a pervazului
sub buricele electrocutate, să
strige după câinii adormiți în bălți,
să nu închidă ochii.
în dimineți târzii mașina de gunoi culegea animalele
și sunetul ei era îmbibat de un praf gros
ce reușea să vibreze necontenit, să
danseze cu clopotele bisericii. jos,
ei se adunau zilnic
un fight club etern silențios.

au mișunat străzile pentru milenii,
o haită de rebuturi grațioase
ca un imens păun cu penaj haotic,
au împânzit colțurile de resturi până a fost clar
că ei sunt regii, frate, ei
au picioare destul de puternice
cât să escaladeze veșnic muntele de ciment.
nimeni nu i-a prins din urmă,
doar câinii i-au alergat,
dar din ei a rămas doar un smoc de blană,
un schelălăit fantomatic
transportat de circuitul de canale.

din când în când mai trec trenuri
și cartierul se naște bezmetic,
pune mâna pe cele sfinte
își culege progenitura & o trimite la culcare
într-un paradis cu fete blonde și blocuri înalte.

și tot orașul ăsta abia așteaptă să devină un hoit
să ne uităm la el de sus
să nu închidem ochii

CADAQUES

în mijlocul unei zile toride
am deschis pentru prima oară ochii
undeva pe costa brava, cu niște flori mov în pumn
aveam să le pictez peste ceva timp.
și în orașul ăsta mic dintre munți și mare
oamenii aveau expresii volatile,
se plimbau solemn & schimnicesc.
iarba rară de lângă stânci fremăta insesizabil,
totuși aș fi vrut să o adun pe toată și să o ard,
și flăcările să îi cheme pe toți în centru,
cu lampadarele aprinse și cu asfaltul irigat de mare.

cetățenii ăștia cu limbă dulce
cântau în cor cu pescărușii din jur
le făceau diferite semne grațioase.
și-n adunătura asta pestriță
băieții se îngrămădeau pe biciclete vechi
iar în capăt de deal răsuflau ușurați;
băteau îndelung la poarta muzeului.

în toate căsuțele nu locuia nimeni.
apăreau doar fețe șterse în
vitrinele agențiilor imobiliare
cu pliante la fel de pârlite de soare ca ei.
în toată magia asta sufocantă se desfătau
doar puținii cu un gust pentru valuri sau vele.

eu între ei ce să caut.
m-aș fi putut lega de un catarg
destul timp cât să devin parte din peisaj
dar n-aș mai fi văzut faleza
asemeni unui nou născut.
și când voi mai deschide ochii

toată lumea asta mică
să mă izbească exact la fel
într-un mijloc de zi de vară