Robert Prosser (© Gerald von Foris), Dmitri Miticov (© privat)
Doi poeți din spații literare diferite, Austria și România, au răspuns la aceeași întrebare: „E important să rămâi ancorat în prezent și să scrii despre realități ale celor care trăiesc în societatea actuală?” Robert Prosser și Dmitri Miticov dialoghează de la zeci de km depărtare, poziționându-se față în față, împărtășind cu publicul experiențe și trasee culturale diferite, precum și subiecte care unesc limbajele sau tematicile celor doi scriitori.
Concentrați-vă pe prezent: Pentru a ilustra, în cel mai bun caz, câte fațete ale timpului ne aparțin. Aceasta, cred eu, este o modalitate prin care literatura poate avea efect din punct de vedere politic. În conținut și formă, mă situez împotriva unor opinii prea simple care conturează viața de zi cu zi. Prin controversele lumii pe care fiecare persoană și fiecare cultură le conține, manipularea poate fi arătată, ura potrivită ia amploare în ceea ce priveşte limbajul, gândirea, raportarea. Este necesar să dezvăluim cât de bine construite și controlate sunt imaginile subversive, instigatoare și cele alb-negru, cât de puțin au de a face cu realitatea. Pentru mine, a scrie înseamnă a scoate în evidență dezavantajul - mai ales să mă concentrez pe varietatea pe care o are prezentul nostru în lucrurile ascunse, până ce aducem acestea în centrul atenției. În scrierea despre o substanță prezentă, se iau în considerare tăcerea, punctele oarbe. Acest lucru oferă un impuls de a ieși, de a cerceta, de a vorbi. De a călători. A scrie despre scene actuale și despre persoane și situații necesită empatie. Necesită curiozitate și dorința de a cere, de a te angrena în mijlocul realităţii împreună cu ceilalți, de a înțelege realitățile care alcătuiesc prezentul și de a crea un text care să treacă dincolo de rutina zilnică.
Dacă aș răspunde foarte direct și într-o singură frază, aș spune că am fugit constant de prezent, fie în trecut, fie în viitor (dar mai ales în trecut, poate și pentru că am căutat constant siguranța emoțională a celei mai idealizate perioade, dacă nu pur și simplu pentru că a fost cel mai confortabil scenariu dintre cele deformate de memorie și cele potențiale), singura dovadă a prezentului fiind vocea, una despre care s-a spus că ar fi super-lucidă sau rațională și reținută, de unde concluzia mai mult decît pripită că și-ar refuza orice urmă de sentimentalism, iar de aici, urmînd firul acelorași erori cognitive, altă concluzie fiind că în ceea ce scriu sunt puternic ancorat în actualitate, un fel de realism poetic, dacă ni se permite exprimarea.
Ar trebui totuși să intervin puțin aici, dar nu mai mult decît mi-ar îngădui decența de a nu vorbi prea mult despre ceea ce scriu. În primul rînd, e înșelător să credem că poezia ar fi
despre ceva. Sigur că tema poate fi un motoraș, un alibi sau un cîrlig, după caz. Dar nici un gram mai mult de atît. Tema nu face poezia, așa cum ne-am putea amăgi (cum de fapt ne amăgim, unii dintre noi). Într-o pornire de egocentrism (un defect tot mai prezent în interiorul modestiei mele aparente și care pulsează tot mai evident) am vrut să și pun la un moment dat pe facebook ceva de genul „writing about cosmos before it was cool”, dar apoi m-am gîndit: contează că scriu despre călătorii în spațiu din secolul 38? Contează acest
despre? Nu, cît timp e doar o scuză pentru instrumentele cu care poți crea intensitatea emoțională. Așa că la întrebarea dacă e important să rămîn conectat în prezent, răspunsul meu sec ar fi: nu, însă un alt răspuns la o întrebare inclusă mi se pare mai important: nici măcar nu e relevant, cîtă vreme ne-am obișnuit să nu ne impunem limite cînd e vorba de poezie.
