Rumänische Ecke: Mihnea Bâlici, Este proiectul ăsta de muzică ambientală ...

Este proiectul ăsta de muzică ambientală

Mi-am petrecut lunile încercând să produc giuvaiere de discurs,
aranjamente și instalații, imagini care nu se leagă,
obsedat de gândul că am pierdut liantul undeva în copilărie,
în ninsoarea care acoperea curtea școlii până la ferestrele de la parter
sau în excursii, când mergeam cu clasa pe Bucegi și frigul îmi ardea palmele.
Asta mă macină mai nou. Faptul că într-un loc am pierdut ceva important.

Ceva care seamănă cu fragilitatea unei amintiri,
o privire scurtă aruncată peste crestele livezilor,
senzația de déjà vu a primei irigări cu conștiință în dormitorul părinților.
E o zonă obscură asociată cu inefabilul, dar nu pot fi de acord cu asta,
pentru că mi-am explicat-o de atâtea ori, și încă prea lejer.

E caniculă, sunt la autogară și îmi aștept pachetul cu mâncare
așezat pe trepte, între o țigancă cu trei copii îmbrăcați în haine jerpelite
și un cuplu sărac: un tip în sacou și o femeie cu ochiul învinețit.
Firește că fac imediat asocierile, apoi sunt cuprins de rușine.
Țiganca luptă să ia bricheta din mâna băiețelului mai mare,
care râde de fiecare dată când îi invocă flacăra. O învârte în aer.
Bărbatul de lângă mine privește prin parcare, inexpresiv și stoic.

La un moment dat apare o prietenă de la Facultatea de Teatru și Televiziune;
suntem consăteni, adică avem același imaginar bucolic
la rădăcina viziunii noastre despre lume și viață.
Mi-a oferit o țigară și am stat să vorbim puțin despre lume și viață.
I-am zis că îmi place să vin la autogară. M-a întrebat de ce.
I-am spus că „aici sunt oameni săraci” și am regretat instant formularea.
Ea a început să trăncănească despre splendidul joc actoricesc al cerșetorilor.

Îmi vine să-i strig că aici există un blocaj doar aparent inofensiv,
cum este și între mine și interlocutor, fie el fata de la Teatru
sau un membru al familiei care, de când moartea s-a infiltrat în peisajul livezii,
se acoperă cu pături în fiecare seară, se retrage în neant.
Nu pot să fac nimic până nu metabolizez toată informația prin eul transcendental,
ce o mai însemna și asta. Mi-e absolut groază să mă întorc la el uneori,
mai ales acum, că peste coroanele translucide plonjează înserarea.

II

Și ce vreau să zic prin toate astea? Vreau să zic că mi-e silă.
Eu n-am văzut cartierele sărace din Malmö. Am văzut doar noaptea
devenind zi în timp ce ascultam muzică, singurul treaz de la petrecere,
fără somn și după cinci pahare de whisky.

Este proiectul ăsta de muzică ambientală, Oval, care a scos în ’95
un album foarte important pentru sfera lor artistică. Prima piesă
se întinde pe aproape jumătate de oră, un loop glitchuit, plin de lentoare,
scria pe Pitchfork: ca un field recording, doar că dintr-un calculator.
Din nou analogia câmpurilor; mereu gândesc în peisaje,
pentru că sunt impersonale și vaste, supuse hazardului și alterării
și asta mă emoționează. (Fie ca totul să devină o privire fără subiect.)

Nu-mi dau seama ce aștept de la piesa asta; să explodeze, să mă transporte,
pare că are acest potențial, dar mă lasă pe muchie, într-o seacă
experiență estetică. Ce e important la genul ăsta de muzică e mai degrabă
teoria din spate, spune-i deconstrucție. O terminologie atât de grețoasă
pentru orice scholar respectabil. Singura rețetă.

Sunt aici, inventariez CD-uri, departe de zumzetul geopolitic,
la capătul istoriei după unii. Odată cu decalarea anotimpurilor,
o mică panică s-a instalat în provincie, dar nimic foarte grav nu pare
să afecteze activitățile zilnice. Nicio lumină peste dealuri,
niciun avion peste Bari, nicio grijă în univers.
N-am pierdut nimic, nu am avut nimic
și pacea bântuie peste clase.