Poetry is not your friend – Andrei Doboș în dialog cu Bogdan Coșa

Bogdan Coșa: După ce ți-am recitit cărțile, am început să sap după materiale inedite; Andrei, mărturisesc că m-a surprins să găsesc un singur interviu acordat în scris în toată activitatea ta artistică!Și mai surprinzător e că acum zece ani, nu mult după debut, declarai pentru biblioteca de poezie: „am făcut o groază de gafe, de aceea probabil nu voi avea o karmă literară foarte bună”. Ce gafe făcuseși de nu te-a mai întrebat nimeni de sănătate, chiar dacă ai publicat patru volume de poezii de atunci, fiecare mai consistent și mai bine primit decât precedentul?

Andrei Doboș: Cine mai știe, și eu, ce gîndeam. Am niște versuri care ar putea să se apropie de o explicație: „mergeam peste tot cu şuriul la mine/ cădeau capete la mese/ în stil japonez.” Probabil are legătură cu mediul agresiv (cînd zic agresiv nu mă refer doar la ostilitate sau ofensă, ci și la, sau mai ales la un anumit tip de neglijență sau nesimțire) în care m-am format. Cu ce am numit în alte locuri, mai în glumă, mai în serios: ambianță de bullism literar.

B.C.: Treaba cu karma… A fost profeție sau program? Te-ai camuflat să-ți cultivi în liniște arta? A fost cecitatea jurnaliștilor culturali (n-a stârnit interesul altor publicații până acum, de ce i-ar interesa pe cititorii noștri?), inerția mediului literar (nu ia premii, nu ne interesează)? Nu-mi spune că nu ai stat niciodată pe balcon, cum stai tu pe balcon în Florești și fumezi, reflectând; nu-mi spune că nu te-a lovit acest bumerang în lungile tale plimbări...

A.D.: Dimpotrivă, aș zice că am lăsat acele bagaje să-și epuizeze singure potențialul. Maturizare, cu alte cuvinte. De altfel, cel mai bun camuflaj e cel la vedere, care îți lasă impresia că poți observa fără să fii, la rîndul tău, observat. Asta e vechea tehnică a flâneriei, iar eu, după cum bine zici, sunt un flâneur înveterat. Cît despre mediul literar, după o lungă deliberare am ajuns la următoarea, banală, concluzie: că există lucruri care nu depind de mine, deși asta nu mă scutește de a le identifica pe cele care depind. E ca într-o butadă taoistă despre haos și ordine, în care ordinea este doar o dezordine familiară, iar haosul, o ordine străină.

B.C.: „Gurile rele” ziceau mai demult că ești prea influențat de poezia lui Vlad Moldovan; că, până nu te desprinzi, n-o să poți scrie poezie bună cu adevărat. Ce crezi, ai fost vreodată sub vraja congenerului, consăteanului și colegului tău? Sau vorbim de o percepție greșită, alimentată, poate, de asemănări întâmplătoare, de proximitate etc.?

A.D.: Ambele afirmații cred că au fost adevărate, la un moment dat. Mi-a plăcut mult volumul de debut al lui Vlad, Blank. Dintre cei vii și apropiați (zic asta fiindcă treaba cu literatura e un dialog cu cei morți, în bună măsură), pot să identific în trecutul meu cîteva borne importante de acest fel, printre care Blank al lui Vlad Moldovan, Aerostat al lui Stelian Muller, unele poeme ale lui Ștefan Manasia. Sînt mult mai multe, desigur, dar aici vorbim despre viruși și infecții, despre metabolism și imunitate. Într-un fel arată urmele pe care le lasă o gripă, și în cu totul alt fel arată ce rămîne după o pneumonie. Odată contaminat, te transformi la rîndul tău într-un agent patogen a cărui singură preocupare este să transmită infecția mai departe. Ai un metabolism propriu prin care sînt prelucrate diverse materiale (terapeutice sau toxice, terapeutice și toxice?) în vederea constituirii unei identități. Dar gestiunea identității e o chestie mereu nesigură, ea continuă din criză în criză. De-asta mi-aș permite să răstorn imaginea poeților ca anticorpi ai societății, propusă de Ion Mureșan cu cîțiva ani în urmă. Mi se pare că, dimpotrivă, poeții sînt mediile cele mai septice cu putință, adevărate focare de infecție (Richard Dawkins, nu 9gag), ei luptă – ca mediumii unor corpuri străine - împotriva sistemelor imunitare, nu servesc ca agenți de pază ai acestora. Poetry is not your friend.

B.C.: Mi-am amintit aceste bârfe citind poemul tău din Inevitabil (Casa de pariuri literare, 2011) –

„Cînd mă întâlnesc cu oameni trebuie să fiu atent
să nu le preiau rîsul, gesturile și dispoziția.
Rar mă pot abține. Mi-e teamă că într-o zi
o să răspund la numele Petru.”

A fost vreodată o problemă reală? Asta să fie cheia și pentru versurile „Eu stau în casă, / nu caut companie.”, regăsite câteva pagini mai târziu în același volum?

A.D.: Mă întrebi dacă versurile semnifică un fel de derivă auto-imună? Posibil, se pot citi și așa. Sunt dintre cei care cred că autorul nu deține vreun privilegiu în ce privește interpretarea poemelor. Pe de altă parte, mi se pare că întreaga epocă actuală este auto-imună. Există alergii pînă și la electricitate, iar depresia este și ea un fel de alergie, în care mintea se întoarce împotriva minții. Asta citesc, acum, în ce ai citat: un fel de alergie la sine, căutarea unei epurări sau a unei kenoze. Tema ultimelor decenii: cum să scrii poezie din poziția de poet alergic la poezie, sau de poet alergic la identitatea de poet? Cum ai putea să ascunzi, față de tine în primul rînd, anxietatea asta? De ce filtre afective ai nevoie pentru a o simți nu ca anxietatea irezolvabilă care este, ci ca liniște, ca normalitate sau continuitate (peste mode și timp etc.)?



Bogdan Coșa: Pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, e menționat carnetul Apă tulbure, antifoane etc., pe care nu l-am văzut niciodată. Ce poți să-mi spui despre el? L-ai reciclat în vreunul dintre volumele care i-au urmat sau e mort și îngropat?

A.D.: Carnetul face parte din colecția underground, publicată de un cristian. Poemele de acolo au apărut, aproape toate și fără mari modificări, în Inevitabil.

B.C.: Nici mănăștur story (Vinea, 2007) n-am mai găsit nicăieri, deși țin minte precis că l-am răsfoit împrumutat – înainte să-l parcurg remixat în Întâmplări de pe strada Petuniei (Tracus Arte, 2014). Cititorul poate intui acolo episoade din studenția cu „badoage și bidoane de ulei”, cu votcă ieftină, cum se făcea –

„J. a zâmbit din reflex
împăienjenită
e clar că voia să plece
momentele acelea cînd
toți vor să plece
numai că unii
chiar nu au unde să plece”

Prin comparație, poeziile tinerilor de azi, studenți și ei, proaspăt absolvenți arată o viață mai îndestulată; party-uri spălate, droguri, mașini, alte griji, o altfel de lume. Ce s-a întâmplat? A crescut nivelul de trai?

A.D.: E amuzant că zici asta. Într-o recenzie la Mănăștur story cineva a remarcat că imaginea studenției de acolo e mai clean, mai cuminte decît cea pe care o reflectase mizerabilismul douămiist. Cu ceva timp în urmă am ieșit în oraș, după o suspensie de cîțiva ani – și am avut senzația puternică de stranietate în legătură cu oamenii din jur și cu tipul de atmosferă pe care o creau împreună. În numai trei sau patru ani, cel puțin în Cluj, ambianța vieții de noapte s-a schimbat enorm. Desigur, este o perspectivă condiționată de suspensie. Pentru altcineva, care a trăit în asta fără întrerupere, liniile de transformare nu sunt atît de evidente.

B.C.: Mai mult: oferă poezia date relevante despre mediul în care e produsă?

A.D.: Da, bunul simț îmi spune că oferă. Mai ales în ceea ce privește mediul afectelor. Probabil că sociologii literaturii care se formează acum vor avea lucruri importante de spus despre asta.



Bogdan Coșa: Există în Valea rea (Cartea Românească, 2015) un poem care ar putea oferi speculanților informații prețioase despre traseul tău „spiritual”. E spectaculos, ar merita citat în întregime. De unde interesul ăsta, lăcomia, aș îndrăzni, cu care te dedai ocultismelor?

A.D.: Interese oculte? E un poem care încă îmi place foarte mult. Este o prelucrare, poate contra-intuitivă, a unui text de Milarepa. Spiritualitatea a făcut parte din viața mea de cînd mă știu, într-o formă sau alta. Lăcomia despre care vorbești, însă, cred că ține și de un tip de rezistență a mea la o serie de fobii actuale. Pe primul loc aș pune budhafobia (Timothy Morton a scris un eseu excepțional despre asta), în care „orientalismul“, în orice formă ar apărea el, este disprețuit din start, și în care este afirmată o separație radicală (dar iluzorie, în ultimă instanță) între „est“ și „vest“. Apoi, disprețul sau violența îndreptate spre misticism sau manifestările devoționale. Există un dezgust generalizat față de evlavie sau pietate (încadrate fără nicio nuanță în rîndul superstițiilor) – de exemplu față de cei care fac pelerinaje la moaște, cunoaștem amîndoi caterinca națională care se dezlănțuie cu aceste ocazii – și de care mă delimitez categoric. Nu vreau să particip la un asemenea tip de „progres” moral. Pe de altă parte, nu văd misticismul ca pe ceva „exotic“, care se opune „științei“ sau „gîndirii“, sau ca pe un fenomen anti-intelectual. Cred că misticismul trimite la un set specific de experiențe care se coagulează în jurul denenumitului, ceva pentru care nu ai cuvinte, nici măcar față de tine însuți. Metodele prin care aceste experiențe pot fi induse la oameni sînt miriade, dar experiența în sine este simetrică și consistentă prin toate aceste variațiuni.

B.C.: Dar voluptatea cu care privești natura în poemele tale? Cine ți-au fost învățătorii?

A.D.: Cînd un critic a scris, într-o recenzie la Inevitabil, despre o reapariție a naturii în poezie, trebuie să recunosc că am fost nedumerit. Pînă atunci, dacă ieșeam în spații non-urbane, să zicem într-o pădure, sau pe munte, nu mă raportam la ele ca ieșiri în natură, nici măcar ca la ieșiri. Era vorba despre locuri diferite, să ne înțelegem, dar nu o diferență tare, de tipul: aici este natura, dincolo este altceva, care nu este natură. Asta se datorează probabil copilăriei mele hibride, consumate în flux constant între urban și rural. Ironia face ca volumul respectiv să fi fost scris exclusiv într-un climat urban. Pînă la urmă, în compoziția orașelor intră la fel de mulți copaci, iarbă, apă, aer, corpuri și soare, pe cît asfalt, sticlă, fier beton, instalații electrice sau computere. În timp, observația despre întoarcerea naturii s-a transformat în clișeu, iar fiecare ocurență a acestui clișeu (naturismul!) a avut darul de a-mi spori iritarea. Iritare susținută de două implicații concrete ale noțiunii: 1. că aș fi neo-folcloric (vezi și noul ruralism), o idee pe care, dacă o duci la ultimele consecințe, rezultă că este vorba despre o poziție din aceeași plămadă cu a celor care ar vrea să se întoarcă la pămîntul din vechime: dacii liberi, Subcarpați, Trump sau Erdogan, Brexit și Petre Daea; un fel de neo-anti-modern; și 2. că aș fi de partea naturii împotriva a ceva ce nu este natură. Nu cred că există o natură acolo, undeva, mai departe sau mai aproape de locul unde ne aflăm și în care trăim acum. Este doar o idee care uniformizează realitatea, în care păianjenii și furnicile cu aripi, dealurile acoperite de iarbă sau stîncile fac parte din „natură“, iar primăriile, tramvaiele și procurorii fac parte din „societate“, „civilizație“ sau „cultură“. Natura este reală (în sensul în care efectele unei idei sau a unor afecte asupra vieții sunt cît se poate de concrete), dar nu este adevărată (nu reprezintă o supra-entitate solidă și distantă). Așa că nu prea cred că sînt „cu natura“.

B.C.: Spiro (Charmides, 2017), cel mai recent volum al tău, ar putea fi cartea unei mari iubiri care te-a înțelepțit; răzbate din ea o pace găsită parcă în eșecul personal.

A.D.: Cred că a fost vorba despre o serie de germinații poetice sau de spectre care m-au urmărit multă, multă vreme înainte de a-și găsi condițiile necesare de cristalizare și eliberare în acel volum.

B.C.: În aceeași cheie și la fel de ieftin: dacă în Inevitabil socotelile cu lumea par făcute (e plin de apă, ploaia încheie nasturii poetului sumbru până la gât), în Spiro rar citim un poem în care să nu vedem, optimist, îmblânzind, soarele. Ce s-a-ntâmplat? Cum a trecut școlarul de la perioada albastră la perioada roz?

A.D.: Există în Spiro o dimensiune pop. E un efect pe care l-am căutat, într-o oarecare măsură. Îmi amintesc că în perioada cînd am scris ascultam obsesiv albumul Sea change al lui Beck. Asta, cuplat cu manii astrologice, canale TV neoprotestante și o serie interminabilă de sincronicități au dat naștere acelui efect lucios de ansamblu, la care cred că te referi. Pe de altă parte, solaritatea e și un fel de membrană de protecție, prezența unui capital sau excesul unei puteri. Te simți protejat de forțe, vorba Ruxandrei Novac. Forțe de sus și de departe. Însă membrana asta nu apare pe radarul conștiinței decît atunci cînd nu mai funcționează cum trebuie. N-ai motive să remarci un corp sănătos – sau mediul înconjurător, care ar trebui să rămînă în fundal, ca fundal. Așa și cu solaritatea de aici, e un „roz“ alunecos, un soare stricat, de care devii conștient în mod dureros.



Bogdan Coșa: Dacă bați „Andrei Doboș” pe Google, unul din primele rezultate trimite la o știre stranie: Un poet a scris „Te detest, Cluj”, iar internauții se întreabă ce vrea să spună autorul… Mai ții minte care era gâlceava?

A.D.: O poezie cam punk, nu foarte reușită, scrisă prin 2014 și postată pe facebook. De acolo a fost preluată de cîteva ziare online din Cluj. Am primit înjurături, apropiații s-au distrat. Cam așa ceva.

B.C.: Poate poezia să schimbe „ceva”?

A.D.: Da, cum spuneam. Este infecțioasă. Depinde de cauze și condiții. Uneori intră în latență, ca acele bacterii preistorice din stratul de permafrost, dar deîndată ce condițiile de mediu devin prietenoase ies la lumină și la aer și-și fac, din nou, treaba.

B.C.: Ce scrii acum? Lucrezi la ceva anume, în afară de teza de doctorat?

A.D.: În afară de teză, destul de puțin, sincer. În ultimul an mai mult am transcris de prin carnete decît am scris propriu-zis, deși tăieturile, ștersăturile, re-scrierile, re-aranjările fac parte din scris la fel de mult ca „scrisul“.

B.C.: Mai ai de prășit la Bacovia? Ce te-a învățat, așa, de la poet la poet?

A.D.: Cum să creezi efecte tonale excepționale numai din cantități negative, că „o strofă ucide mai sigur ca orice otravă“; că nu există altă cale decît prin valea îngustă a celui mai crunt nihilism, dar că pînă și nihilismul se îndulcește, în cele din urmă.
Teza este aproape gata, dar teza este un obiect de tranziție. Pînă la carte mai durează probabil un an sau doi.

B.C.: Revenind la bârfele despre care am vorbit la începutul interviului, aș zice despre colegii tăi de generație că nu ți-au prea prizat poezia. Noua generație e cea care te-a reevaluat și te-a aruncat direct în topuri. Cum e să te bucuri de admirația poeților și criticilor literari tineri și foarte tineri?

A.D.: Succes e un cuvînt poate prea tare și, după cum știm, în domeniul binecuvîntat al poeziei se poate spune că este chiar o improprietate. Dacă este adevărat ce zici – nu știu. Îți dai seama că e o bucurie cînd cineva te citește, pentru că poezia doar are aparența asta de obiect hiper-solitar și morocănos, dar este de fapt o intensitate colectivă și deschisă, la fel ca orice altceva.

B.C.: Andrei, în încheiere, dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor tăi anonimi, poate la rândul lor scriitori, să rămână cu ceva după discuția noastră, care ar fi acela? Ce ți-ar fi plăcut să știi înainte să fi debutat?

A.D.: Să citească cît mai bine, nu neapărat mai mult, și să citească mai vechi. Să mediteze. Să nu se lase absorbiți în mecanismele de recompensă facilă ale fermelor de atenție de pe internet. Să simtă ceea ce simt.