„Cartea mea e despre Ferentari, locul unde s-a inventat şmecheria, iar idolii multor puşti sînt Nuţu Cămătaru, Gigi Becali şi Florin Salam. Mai e despre iubirea – interesată? dezinteresată? – dintre un scriitor aterizat în cel mai sărac cartier al Bucureştiului şi un fost puşcăriaş care s-a învăţat să-i placă şi bărbaţii, fiindcă avea 15 ani la prima condamnare, iar prin sex se cumpără cel mai ieftin protecţie. E despre cum s-o scoţi la capăt în libertate cînd te-ai născut într-o familie mîndră de interlopi, dar la pîrnaie – timp de 14 ani – te-ai obişnuit pe invers. Toate astea sînt fapte despre care dă seama cartea mea; altfel, îmi place să cred că e despre loialitate şi trădare.” (Adrian Schiop)
Nume: Adrian Schiop
Anul nașterii: 1973
Locul nașterii: Porumbacu de Jos, Sibiu
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Pe bune/pe invers (Polirom, 2004), Zero grade Kelvin (Polirom, 2009), Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013; 2017), Șmecherie și lume rea (Cartier, 2017)
Pe cei mai beţi şi mai agresivi îi făcea imediat din vorbe, în cinci minute îi liniştea printr o glumă sau un apel împăciuitor la bun simţ : nici să le fi turnat barbiturice în venă nu ar fi obţinut o reacţie mai promptă. Lumea se impune aici prin agresivitate şi autoafirmare prostească, în timp ce Florică – şi asta îl făcea special – juca cu umor modestia şi dezamorsa orice tensiune prin glume şi politeţea lui specială; născut într o altă familie, ar fi fost bărbatul de lume perfect. Faptul că (deşi născut, crescut şi îmbătrânit într un loc unde familia îţi dă valoarea ca om) rămăsese burlac spunea multe despre el. Era dintr alt aluat şi de aia, la 55 de ani, putea fi idolul băieţaşilor care frecau biliardul în cealaltă încăpere a barului : învăţau de la el maniere, precum şi un alt fel de a glumi şi de a povesti – fără caterincă agresivă, fără să se dea mari, pur şi simplu pentru plăcerea povestirii; pe iarnă, turnam cu plăcere bere după bere în el, fiindcă îmi plăcea să l ascult.
Pe scurt, îi plăcea viaţa şi avea lipici la oameni, ştia să vorbească fiecăruia pe limba lui. Întors în ţară, la Otopeni, poliţia a zis că puşcăria îl mănâncă, cică şi a trădat ţara. S a dat însă pe lângă o Damă Fină şi Divorţată de 40 de ani de la oficiul român de emigrări, aia a prins drag de el şi, cu o sticlă de whisky şi un parfum de o sută de mărci, i a dat înapoi cetăţenia. S a angajat ospătar la restaurante din Centru, că în Germania a învăţat meserie la restaurantul grecului. Pe atunci era tânăr şi tot timpul îşi găsea câte o femeie la care să tragă – inclusiv o ziaristă de la Gardianul, la care a stat patru luni, până s a îmbătat o dată trei zile şi, când s a întors, aia i a făcut scandal, iar el de nervi s a apucat să i spargă prin bucătărie. De femeia asta îi părea cel mai rău – îi dădea respect şi, chiar dacă era cu facultate, n a avut frică de gura lumii şi l a băgat în familia ei; femeia avea un copil de 14 ani care nu putea dormi fără el, ca să l citez : se lipea uite aşa cu burta de mine, sărăcuţul, nu putea adormi altfel – m a terminat cu povestea asta şi al dracu Florică nu uita niciodată să o reia de fiecare dată când aducea vorba de ziaristă. Apoi, pe la 45, s a făcut beţiv şi a scăpătat, nu mai avea nici bani, nici femeie să l ţină în casă – aşa că a dat ceva şpagă să l lase să doarmă la cel mai bun adăpost de boschetari, de fapt un ONG ţinut pe bani de afară; dar şi acolo s a scos, că directoarea, altă Damă Fină şi Divorţată, l a pus supraveghetor, iar Florică a început să producă pe seama celor de acolo. Când cineva avea nevoie de oameni să i lucreze cu ziua, venea la Florică şi zicea vreau patru oameni să sape un şanţ sau să care nisip cu roaba. Păi te costă atât. Era boier, că el numai îi supraveghea să şi facă treaba sau să nu fure ceva. Dar, după o juma de an, l au dat afară, că a început să facă chefuri şi să aducă femei... Şi aşa a ţinut o Florică ani de zile, din cârpeli de joburi, combinaţii, gagici – dar, deşi i au trecut bani şi femei cu stare prin mână, s a ales praful de tot şi de şase ani trăia de azi pe mâine lucrând pe bani de nimic la Boieru; fără o casă, fără o mâncare caldă, îşi trecea viaţa bând coniace pe stomacul gol şi îmbârligând bagaboantele care mai dădeau pe la bar, doar, doar avea să i pice şi lui o bucăţică de pizdă gratis.
Apoi în bar au apărut trei tipi, unul îmbrăcat la costum. Florică îi ştia, a dat mâna cu ei şi le a tras scaunele când s au aşezat la masă. De fapt, Florică a încercat să i conducă în fundul barului, acolo le a tras scaunele – dar ăia s au aşezat lângă noi.
Unul din ei, cel la costum, era taximetrist şi nu lucra pentru că îi fusese săltat carnetul pentru o lună – dar, zicea, salariul îi merge. Jumate din el, dar îi merge. Şi a luat o cinzeacă de Alexandrion, băutura lui Florică. Vezi, le explica tovarăşilor, eu clipesc şi banul intră în cont. Mai clipesc o dată, mai intră zece bani. Nu i viaţă frumoasă asta?
Nu clipeşti să intre şi la mine, dacă eşti aşa de tare? îi făcea jocul Florică.
Eee, pula, nimic nu i gratis pe lumea asta. Dă şi tu un coniac şi clipesc un ceas numai pentru tine.
Clar, omul era sprinten la minte. Când Alberto şi a făcut gluma, aşa, brutal, rupând cu conversaţia, dă un milion de euro, omul s a uitat intens cinci secunde la el şi apoi – nu ţi dau frate, dacă vrei, îţi dau două milioane, dar unu nici mort. Apoi Alberto s a băgat cu totul în discuţia lor şi a început să se laude că e vărul lui Borcan, care are două kile de aur în casă, aţi auzit de văru mio Borcan? Cum să nu, dădeau oamenii politicos din cap, dar era vizibil că nu aveau chef de poveştile lui – şi Alberto nu se mai termina.
Păi cum aşa, văru to? i a tăiat o amabil maestrul de ceremonii Florică, mie mi ai zis că i frai to.
Vezi tu, am crescut împreună, suntem ca fraţii, a lăsat nasul jos Alberto – şi cât am mai stat în bar a tăcut; de fapt n a tăcut, tot fredona piesa aia Ca boierii ăia mari tu mi faci toate poftele – şi râdea ca prostul. Dar, deşi mi era ruşine de el, l am lăsat în pace – nici măcar printre oamenii ăia fără şcoală nu şi găsea locul, săracu, nici măcar ăia nu dădeau doi bani pe palavrele lui. N avea nimic, prin el însuşi, să iasă în faţă şi atunci o tot dădea cu Borcan.
Hai să plecăm de aici, a mormăit, nu mi place. Dar unde să mai pleci, decât la şaormeria de la Piaţa Ferentari; dar se îmbătase şi începea să vorbească gura fără el, mi era că are să mă facă de râs şi acolo.
Hai cu mine n Centru, m am decis brusc. Şi pe drum – Borcan nu e fratele meu, tre să ţi zic, e văru mio, de aia nu fac gură, sunt la pula lui şi nu comentez. Cu un frate îţi permiţi mai multe, c ai crescut cu el, dar un văr e ca un străin, eşti slugă la el. Nu că nu ţine la mine Borcan – dar fratele i frate şi văru i văr... Dar la ora aia nu mai credeam nimic, că frate, că văr, că unchiul din America. Nu în sensul că era mitoman, nu asta vreau să zic – ci pur şi simplu minciuna era parte din miezul intim şi cald al vieţii lui şi al celor apropiaţi. Oamenii ca el mint cum alţii respiră – mint ca să uite viaţa de căcat, mint ca să se scoată, mint ca să te încerce, mint la caterincă, mint ca să o dea după tine şi să ţi facă plăcerea; pe scurt, minciuna era mediul lui de viaţă, se exersase în treaba asta de mic.
Poate că l cunoscuse în puşcărie, chiar: de ce Borcan n ar fi fost cândva şeful lui de cameră, iar Alberto să i fi câştigat încrederea prin slugărnicie şi loialitate oarbă – şi, după ce se liberase, ăla să l fi luat soldat la casa lui ? Singur era incapabil să se descurce, avea nevoie de un tutore, un şef să l gestioneze: un mobil nu era în stare să ţină, băga tot în aparate. Poate Borcan îl ţinea de fraier şi l scotea la înaintare la treburile murdare şi riscante, dracu ştie, să sperie vreun rău platnic când dădea bani cu camătă, să i păzească femeia când ieşea la produs; pe scurt, un soldat credincios pe care, dacă avea să pice la belea, să l bage la puşcărie în locul lui; oricum, pe fruntea lui Alberto scria puşcărie, ăla era mediul de viaţă la care se adaptase, ca peştele n acvariu.
Ai zis că sunteţi patru sau cinci fraţi – de ce nu te duci la unul, nu ţi e mai bine lângă ei?
La cine să mă duc frăţioare? La surorile mele nu pot, că au bărbaţi şi nu mă primesc ăia, iar fratele meu e amărât. Tata, ţi am zis, a vândut casa şi s a dus în Danemarca să facă bani. N am la cine să mă duc, nu mi am mai văzut nepoţii de doi ani, mânca le aş coiţele. Stau şi eu la Borcan, că el are putere n buzunar.
