Bruno Pisek și Denisa Duran despre muzica poeziei și poezia muzicii (interviu)

S-au întâlnit la Viena, în 2008, unde Denisa Duran se afla cu o bursă oferită de Schule für Dichtung (Școala de Poezie de la Viena) pentru studierea fenomenului sound poetry. Printre cei pe care poeta i-a intervievat atunci s-a aflat și compozitorul Bruno Pisek, care a venit, un an mai târziu, la București, ca inginer de sunet pentru filmul „Periferic”, de Bogdan Apetri. În 2009, după cea de-a doua lor întâlnire, au început să dezvolte împreună un proiect deosebit: primul spectacol sonor despre București. Acesta avea să conțină poeme despre oraș din cărțile Denisei Duran, dar și poeme scrise de Bruno Pisek despre București, sunetele orașului, compoziții muzicale intense pentru vioară, violă, contrabas și orgă. Pe scurt, o poveste încântătoare despre București, cu totul și cu totul aparte, spusă din două perspective – cea a străinului și cea a locuitorului – și în trei limbi – română, germană și engleză –, atât de Bruno Pisek și Denisa Duran, cât și de un cor recitativ, muzică și sunete. Narațiunea a suferit, de-a lungul timpului, numeroase modificări, iar în 2014, când cei doi s-au reîntâlnit, a căpătat o formă finală. Au pus cap la cap materialele strânse până atunci și au difuzat piesa radiofonică, în 2015, la Radioul Național Austriac.



Anul acesta, la București, pe 8, respectiv 15 februarie, cu sprijinul Forumului Cultural Austriac, au transpus pe scenă piesa lor radiofonică într-un performance live, un dialog poetic despre cotidian, iubire, libertate, schimbare, identitate, prezent, trecut și un posibil viitor. Le-au fost alături Diana Miron (vioară) și Laurențiu Coțac (contrabas) și actorii Oana Dragnea, Ana Donosa, Dan Lupu, Andrei Atabay și Carmen Gâlcă. Cu această ocazie, am purtat dialogul de față cu Bruno Pisek și Denisa Duran despre spectacolul lor sonor „Bucharest nowadays is beautiful, isn't it?”.



Să începem interviul cu titlul spectacolului vostru. Cum l-ați ales și de ce l-ați lăsat într-o formă interogativă?

Bruno Pisek (B.P.): La început, ca titlu provizoriu, am avut doar „Radio București”. Când am înregistrat cu primul cor românesc vorbitor la București, titlul a apărut foarte repede, inițiat de jocul de cuvinte „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia, / când s-a întors bucuroasă / de la București“. (Este un joc de cuvinte care pornește de la sensul lui „București” – rădăcina numelui orașului nostru, așa cum Denisa mi-a explicat, este „a fi bucuros / a se bucura”.) Acesta a fost recitat de cor în timpul înregistrării. Am ales această formă gramaticală pentru a aborda ascultătorii într-o formă mai directă.

Denisa Duran (D.D.): “Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?” – mi s-a părut titlul perfect de prima dată de când Bruno mi l-a propus, în 2014, la a doua sa vizită aici. Cred că arată, de fapt, noua lui perspectivă asupra acestui colț de lume. Nevoia lui de a împărtăși această bucurie: că a descoperit o nouă față a orașului, una mult mai bună... Pentru mine, ca locuitor, titlul a sunat puțin ironic; bucureștenii – și românii, în general – au tendința de a fi autocritici... Așadar mi s-a părut că sună ca o provocare adresată publicului: haideți să vedeți dacă e chiar așa!

De ce București și de ce este el frumos, din punctul vostru de vedere?

B.P.: Prima mea impresie legată de București a fost că este unul dintre cele mai de descurajante locuri din lume. După ce am lucrat aici timp de șase săptămâni, ca inginer de sunet pentru drama românească premiată „Periferic”, am fost mai mult decât fericit să plec. Dar, după un timp, am vorbit cu Denisa, pe care deja o cunoscusem de dinainte, despre asta. Și eram curios dacă este într-adevăr atât de rău – aerul plin de praf din pricina betonului, străzile sfâșiate de găuri, combustibilul îngrozitor de ars, asprimea de pe chipuri, pielea lipicioasă din pricina prafului, nesfârșitele locuri și străzi mohorâte – sau dacă punctul de vedere s-ar schimba la o a doua privire. Nu puteam să cred că locul acesta este doar groaznic. Așa că am început să ne comparăm opiniile într-un schimb de poezii și fotografii. În urma acestui lucru, am decis să avem într-o juxtapunere două priviri, una a străinului și cealaltă a locuitorului, pentru a crea ceva ce alții ar putea urmări și înțelege. Apoi, am mers din nou la București pentru a avea o a doua privire, pentru a obține noi experiențe și a scrie mai mult. Am reușit, în cele din urmă, să transform ceva groaznic în ceva frumos numai prin faptul că m-am apropiat de acesta, dar și prin faptul că am ales unghiuri diferite. Pentru mine, București s-a transformat într-un loc pe care acum îl descriu ca fiind sălbatic și șarmant.

D.D.: Bucureștiul e un oraș paradoxal, cel mai potrivit loc despre care să creezi o astfel de poveste. În poemele mele, vorbesc despre „Luna, prinsă între două fire de telegraf / zbătându-se să iasă întreagă”; despre muncitorii omniprezenți, cu „smoala neagră pe care o toarnă / pe trotuare, / picătură cu picătură, / lasciv”; despre cum „Dumnezeu îmi apare / sub formă de geantă”; și cum „Am văzut / o raţă cu şase pui în urma ei / pe Cişmigiu – / te-am sunat repede / să vii / să-i vedem împreună (...)”.
Pentru mine, ca locuitor, Bucureștiul e frumos pentru că-mi oferă libertatea (de a fi anonim) și susținerea (din partea celorlați), în același timp. E orașul în care am ales să trăiesc. Bucureștiul e viu și în continuă schimbare – fie în bine, fie în rău – un oraș complex, la fel ca o ființă profundă.



V-a influențat în crearea acestui performance literatura sau muzica română ori germană?

B.P.: Literatura de limbă germană are o tradiție bogată în a-și apropia radioul și caută permanent narațiuni în forme noi. Ne aflăm în această tradiție. Și există, de asemenea, o bogată tradiție de forme teatrale care pun narațiuni în scenă. Iar cea de-a treia este puternica tradiție a ideilor compoziționale pentru voce, vocea ca un cor polifonic și interdependența dintre cuvântul recitat și muzică. Suntem la curent cu toate acestea. În locul unei liste de nume, care ar fi mult prea lungă, preferăm să precizăm idei la care facem referire în acest performance: Radiokunst, Neues Hörspiel, Mehrsprachigkeit, Sprachkomposition, Rezitationskunst, Hörspielmusik, Neue Musik. Acestea sunt principalele tradiții la care ne raportăm în această lucrare.

D.D.: Noi ne-am întâlnit în timp ce eu studiam „sound poetry”, la Viena, cu o bursă oferită de Schule für Dichtung, în 2008. Am făcut un interviu înregistrat cu Bruno – și cu alți artiști austrieci care făceau poezie din sunete. Așadar acest fenomen – poezia făcută din sunete, nu din cuvinte (ale unei anumite limbi), nici din note muzicale, ci o rostire creată în relație directă cu publicul – e fenomenul în care ne-am întâlnit, ca artiști. A fost mai mult decât o influență: un punct de plecare.

Ne puteți spune mai multe despre conceptul „der sprechchor”? Urmează spectacolul vostru același tipar?

B.P.: „Der sprechchor” s-a născut în urma unei nevoi poetice. Nu am vrut să continuu să irosesc electricitate pe prelucrarea electronică a sunetelor vocilor umane – în acest caz, diverse tipuri de procesoare de sunet și playback-uri. În același timp, nu am vrut nici să renunț la polifonie și multilingvism. Așa că am înființat un cor recitativ.
Motivul pentru care lucrez cu voce și text rămâne același ca în cazul sunetului-poezie electro-acustic: am vrut să transform textele poetice în sunet. Să reînvii literele.
Dar colaboratul cu oameni în carne și oase pe scenă a schimbat întregul format și ritual al performance-urilor mele. Acum pot organiza un cor de voci chiar și când lucrez într-o țară diferită, ba chiar sunt capabil să lucrez pe scenă simultan cu oameni din diferite țări și care vorbesc diverse limbi. Și tot acum a început să fie posibil să creăm grupuri temporare în realitate. Iar publicul apreciază sunetul, compoziția și limbile fascinant de diverse pe care doar un astfel de cor le poate construi.
Pentru acest spectacol, însă, corul este doar o parte a formei. Arta radioului și cea a corului de voci sunt două chestiuni care merg mână în mână pe scenă.

D.D.: Îți poți imagina ce a însemnat pentru mine să dau poemele jos din paginile cărților și să le las să pulseze între noi, în rostirea unui cor, în limbile română, germană și engleză?… Să le dau drumul în țesătura de versuri, compoziții (pentru violă, orgă, violoncel și contrabas), recitări successive, dialoguri și semnale de radio – în această orchestră minunată, dirijată de Bruno Pisek? A însemnat o aventură fascinantă și incitantă, în care corul e citoplasma celulei sonore.



Care a fost cea mai dificilă parte în crearea acestui minunat performance radio-poetic?

B.P.: În timpul pregătirilor: Să facem astfel încât grupul să înțeleagă că aceasta este o narațiune și fiecare dintre noi este o parte importantă și necesară a acesteia.
În timpul spectacolului: Să găsim o legătură cu publicul în cadrul acestui tip de artă, care este neobișnuit pentru toată lumea.
Să transformi o lucrare radio într-un performance rămâne o provocare pentru ambele părți, atât pentru grupul de pe scenă, cât și pentru publicul care participă.

D.D.: Tocmai de aceea a fost greu să găsim echipa potrivită pentru acest performance – muzicienii și actorii capabili să urmeze un scenariu, dar și să improvizeze, în același timp, artiști interesați să lucreze cu forme experimentale de artă, așa cum e proiectul nostru.
În ceea ce privește crearea lucrării „Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it?”, am fost la fel de preocupați de conținutul ei, ca și de formă. Am lucrat mult ca să găsim cea mai bună formulă de a aduce poemele noastre împreună (cu perspectivele lor diferite) și de a spune o poveste importantă despre București – nu doar piese diferite de puzzle. Am creat, așadar, o narațiune (pentru lucrarea radiofonică, care s-a transformat într-un dialog pentru performance) care abordează câteva teme precum viața de zi cu zi în București, venirea nopții, o privire spre trecut - către ultimii ani ai comunismului, iubirea - ca o formă de salvare și o privire către viitor.

Cum a fost primită piesa voastră radiofonică în Austria? Veți duce performance-ul din București în spațiile germane?

B.P.: Transmisiunea radio a fost bine primită. Puntea de legătură dintre o formă neobișnuită și înțelegere pare că a funcționat. Este întotdeauna o bucurie faptul că Ö1 Kunstradio păstrează spațiul în care acele formate inedite sunt aduse spre un public mai larg.
Da, vom lua narațiunea și o vom duce spre partea Europei vorbitoare de limbă germană. Dar vrem să o modificăm. Credem că trebuie să includem, de asemenea, o privire asupra unui oraș din spațiul german din aceleași două puncte de vedere, al străinului și al locuitorului.

D.D.: Din reacțiile pe care le-am primit, lucrarea nostră radiofonică, difuzată în Austria în noiembrie 2015 (și disponibilă în întregime aici) a fost considerată: „proaspătă, captivantă, complexă”, „o concepție originală, avangardistă”, „o simfonie extraordinară de versuri, șoapte și sunete, care conturează orașul”, un proiect „incredibil de frumos și de complex”.



Puteți alege cinci cuvinte din spectacolul vostru pentru a descrie Bucureștiul de astăzi?

B.P.:
Schimbări
orașul care respiră
puloverele roșii
pescăruși râzând
timpul care se grăbește

D.D.:
Aș prefera să aleg cinci versuri a câte cinci cuvinte – pentru fiecare dintre noi. Iată-le:

Din poemele lui Bruno:
În timpul zilei ne pierdem (...)
Ecourile unor sărutări în aer (...)
(...) și-asprimea dispare de pe fețe
(...) cu o determinare proaspăt construită
Platanii de lângă lacul Cişmigiu (...)

Din poezia mea:
Am colindat azi toată ziua (...)
Muncitorii lucrează în jurul casei (...)
(pot face desene, dacă vreau) (...)
O raţă cu şase pui (…)
(…) fel de a face / dragoste.

Și un laitmotiv important din spectacolul nostru: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia...”.

De ce credeți că muzica are nevoie de poezie (și invers)?

B.P.: Nu ar trebui să despărțim ceea ce este, în mod natural, împreună. Este o unitate.

D.D.: Mi se pare o provocare pentru un poet să lucreze cu alte arte, un proces care poate aduce mai multă forță și rafinament tuturor: atât artiștilor implicați, cât și publicului. Nu e o nevoie, e o respirație comună: armonioasă.



Ce autori români ați recomanda cititorilor de limbă germană și ce scriitori germani ați recomanda cititorilor de limbă română?

B.P.: Atunci când am fost la Brașov, ca invitat al autorilor Dina Hrenciuc și Daniel Pișcu, am văzut „Gargantua și Pantagruel”, de François Rabelais, în raftul de cărți. Am fost fericit să o văd acolo și să știu că această carte este o parte a tradiției și aici, în România. Cartea este o piatră valoroasă de hotar în istoria literaturii. Nu pot face acum recomandări de literatură – cu o singură excepție, desigur: poezia Denisei Duran, care mi-a deschis ochii, în timpul colaborării noastre, în ceea ce privește foarte multe detalii.

D.D.: Poezia românească e atât de bogată și de puternică, încât merită cu adevărat să fie mai bine cunoscută – în toată diversitatea ei, nu doar într-o listă reductivă de nume. Îmi doresc ca tot mai multe poeme românești să fie introduse în platforme internaționale de poezie cum ar fi lyrikline, poetry foundation, poetryinternational, versopolis etc.


Traducerea interviului din limba engleză în limba română a fost realizată de Eli Bădică și Denisa Duran.


Der österreichische Komponist Bruno Pisek und die rumänische Lyrikerin Denisa Duran haben gemeinsam ein herrliches musikalisches Stück geschaffen - beeindruckend und einzigartig zugleich - in dem Rumäniens Hauptsatdt die Hauptrolle spielt. Eli Bădică führte ein Gespräch mit den beiden über die erste Performance bei der Bukarest im Mittelpunkt steht: „Bucharest nowadays is beautiful, isn't it?”