Adriana Babeți | © privat
Adriana BABEȚI
RAPORT DE SERVICIU SAU CUM SE PREDĂ ȘTAFETA
Când am ieșit în 18, apoi în 19 ianuarie în piața pe care, la Timișoara, continuăm să o numim „a Operei”, deși ea e, din ce în ce mai limpede, „a Victoriei”, nu am stat să număr câți oameni se adunaseră. Nu foarte mulți (în 18), dar sute și sute (în 19), într-un șir, parcă nesfârșit, care mărșăluia pașnic prin centru, dând tură după tură pe Corso. Nu am stat să număr nimic, din simplul motiv că nu creierul mi s-a activat în cele două seri și în cele care au urmat, ci inima, gata să-mi iasă din piept. Erau, de-a valma, o emoție cotropitoare, surpriză, bucurie, entuziasm, speranță și, răscolitoare până la lacrimi, amintirea lui 20 decembrie 1989 și 11 martie 1990. Atunci, în două rânduri, Timișoara a fost cel mai liber, mai curajos și mai solidar loc din România. Un fel de avangardă a civismului, care a scos o sută de mii de oameni în Piața Operei, într-o țară aflată încă în plină teroare (în ’89) și în totală, încețoșată nesiguranță (în ’90). „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică”, s-a strigat în’89. „Nu vă fie frică, Iliescu pică”, s-a strigat în ’90. Și nimănui nu i-a fost frică. Dar era în aer un patos grav, sublim, eroic, care venea din chiar această înfruntare a istoriei. Din acest curaj.
Acum, după 27 de ani, e altfel. Și e foarte bine că totul se întâmplă altfel. Copiii, pancartele, steagurile, fluierele, celularele, laserele, câinii, ba chiar o pisică neagră, cu un sfert de A4 pe piept: „Ghinion!”. Însă între toate, poate cea mai adevărată: „Singura soluție, propria evoluție!” Am vorbit cu câțiva prieteni, colegi de generație cu mine, unii, adevărați eroi ai Revoluției din ’89, alții, co-autori ai Proclamației de la Timișoara din 12 martie 1990. Erau din nou în piață, unii singuri, alții cu copiii lor, care acum organizau manifestațiile, alții cu nepoții. Și au spus că e bine așa și că acest
altfel decât atunci e marea, imensa șansă a acestui nou val civic liber, dezinhibat, creativ, educat, plin de umor și de bun simț. M-am gândit atunci că se petrece un fel de predare a ștafetei, când vine o echipă proaspătă, cu energia intactă și preia mesajul.
Și tot ca într-un fel de „povestea merge mai departe”, în zilele acestea m-am predat și eu foștilor mei studenți, după ce la cursuri, seminarii, la felurite întâlniri, le-am ținut cum m-am priceput mai bine, pornind de la literatură, câteva lecții despre libertate și curaj, despre condiția de intelectual sub dictaturi, despre trecutul care nu trece și despre viitorul care nu sună bine. M-am predat lor cu toată speranța și i-am rugat să-mi țină ei, de data asta, cursul scurt de Tineriadă, ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă și ca să prind puteri.
Așa că mai întâi i-am scris lui Alex Condrache, în momentul de față doctorand la Universitatea Western Ontario din London. El mi-e cel mai apropiat din grupul de inițiativă timișorean, din simplul motiv că l-am avut student la masteratul de la Jurnalism și apoi i-am coordonat o teză de doctorat (Summa cum laude!) despre universurile reziduale în proza Europei Centrale din perioada comunistă. I-am povestit lui și Paulei, soția sa, cum am ieșit destul de des în piață, cu un steag mic și un fluier, cum, deși nu-mi prea vine să strig ceva în public, am zis ce era de zis până am răgușit. Și l-am întrebat pe email: „Alex, cum se vede din zăpezile Canadei tot ce se întâmplă la noi?”. Iar Alex a răspuns așa. Citez, cu ghilimele, doar începutul și finalul: „Întâi și întâi, vă zic că urmăresc cu interes ce se întâmplă în România. Habar n-am dacă o fac din patriotism. […] În fine, voiam doar să vă spun că, măcar dintr-un soi de solidaritate, dar și pentru că mă enervează teribil nedreptatea, m-am aprins și eu (și Paula) cu toată nebunia legată de Ordonanța 13. De altfel, protestele din Timișoara au fost organizate de prieteni și cunoștințe care s-au grupat într-un soi de... organizație, ale cărei semințe le-am aruncat împreună vara trecută”.
Deci așa s-au copt lucrurile. Atunci i-am scris din nou lui Alex ca să cer amănunte, în stilul în care ne place să facem proză veselă: „Fiule, produ rapid text cu descriere și epos despre ce ați copt vara trecută. Cu drag avântat pentru amândoi, Babette”. Iar Alex a dat un fel de raport, din care preiau câteva fragmente cu copy/paste. Iată-le:
„Vă spun pe scurt toată povestea de la începuturile sale. După manifestațiile pentru Roșia Montană mulți am prins gustul protestelor. De fiecare dată când simțeam nevoia să ieșim așteptam să facă cineva evenimentul pe Facebook și să ne strângă. Vara trecută Sergiu (el a fost principalul vorbitor la protestele de acum) m-a sunat și mi-a spus că ar trebui să facem noi evenimentul, să nu mai stăm după alții. L-a făcut. Au venit atunci câteva sute, a doua zi câteva zeci. Când am fost mai puțini am stabilit că e important să facem în Timișoara un nucleu civic de la care să pornească toate protestele. Asta e
Timișoara civică. Grupul acesta pe Facebook va avea și o formă reală. Timișoara civică se va întâlni regulat și speră că va putea să organizeze cât mai multe acțiuni de protest. Nu e vorba doar despre ieșiri în stradă, ci se gândesc și la metode alternative: scrisori deschise, mail-uri, telefoane, vizite parlamentarilor de Timiș, banderole, petiții etc.[…]
Chiar vineri am intrat pe Skype și am prins finalul unei întâlniri de-a lor. Am discutat despre cum să se organizeze efectiv întâlnirile, cum iau deciziile, dacă au nevoie de un moderator etc. În fine, e important de știut faptul că ei comunică în permanență cu organizatorii de la Cluj, București, Arad etc. Practic, cel mai probabil pe viitor va exista o sincronizare a protestelor, a mesajelor, a acțiunilor de protest alternative. Deși sunt toți tineri și nu au experiență, un lucru este cât se poate de clar: nu le lipsește luciditatea și nici pragmatismul. Sigur, nu toate merg ca unse. Sunt acolo și oameni de stânga și oameni de dreapta și trebuie să își armonizeze opiniile. Eu cred că vor reuși să o facă. De asta e important să își organizeze întâlnirile după reguli ferme.
Sper că nu am fost prea repezit în ce am explicat mai sus. Adaug aici părerea mea strict personală. Eu cred că este esențial faptul că România are conștiință civică. Deși în ultimii ani au fost multe proteste, acum am ajuns în punctul în care știm că putem mișca energii imense. Organizatorii, sper, vor reuși să facă în orașele importante niște, le zic și eu așa, centre care să țină viu spiritul civic. Ei vor deveni cei de la care va porni mereu inițiativa. Datorită lor nu vom mai fi ca în bancul cu Ion și Mărie, în care stau amândoi crăcănați și așteaptă să îi f..ă cineva. Ei vor comunica, vor schimba idei, vor avea inițiative, vor încerca să implice cât mai mulți oameni.
Vă dau un exemplu despre o asemenea inițiativă. Proclamația pe care au făcut-o acum și care a reprezentat nu doar Timișoara, ci întreaga țară – proclamația, în forma finală, a fost discutată de nucleele din orașele importante. Una peste alta, eu nu cred că ei vor schimba lumea. Sper însă că vor fi mereu gata să penalizeze derapajele, sper că vor reuși să mențină frisonul acesta civic care s-a dezvoltat în anii din urmă. […] Vă îmbrățișăm cu patimă! Steagul sus! Alex și Paula”.
După această poveste am simțit nevoia să-l aud în priză directă la telefon, nu doar de la microfon și portavoce, pe Sergiu. Sergiu Spătan, tânăr filozof, care-și face un doctorat despre scepticismul epistemologic. I-am luat un fel de interviu azi-noapte, ca să fixez mai bine, cum se spune la școală, ce-am desprins de la Alex. Da, așa a fost, totul a pornit de la o idee de azi-vară, din iunie. Erau cei doi Alex (Condrache și Deaconu) și el, Sergiu, trei prieteni pe viață, foști colegi la Filozofie, toți cam de-o vârstă (Condrache e născut în 1989, iar ceilalți doi, în ’90). Lor li s-a alăturat cumnatul lui Sergiu, Tibi Pfiszter, mai mare cu 10 ani, IT-ist, mintea organizată și pragmatică a grupului. O agora, un spațiu de dezbatere, la asta visau în vara lui 2016. I-a dat în clocot un act oficial prin care era dezincriminat conflictul de interese. S-au înfuriat și au vrut să le spună și altora ce se întâmplă. Au intrat pe FB și au strâns în Piața Operei vreo 200 de oameni. Ce să facă? Un ONG? Ce ar fi fost mai bine? Dar a venit vara, unul din Alecși a plecat în Canada și povestea părea că se sleiește.
Dar când au văzut ce se întâmplă cu ordonanța de urgență din sinistra noapte de marți, și-au zis că așa nu se mai poate. Și, cu microfon, portavoce, rețea de prieteni pe internet, au ieșit în stradă. De atunci sunt tot acolo. Comunică mereu cu cei din București, Cluj și Arad. N-au obosit? Încă n-au obosit, pentru că energia care îți vine din entuziasmul și speranța oamenilor în fața cărora vorbești seară de seară e incredibilă.
Îi aduc aminte de fraza lui Czesław Miłosz, unul din Nobelii polonezi, care scria cu un gust amar, din exil, că trăsătura comună tuturor popoarelor din Estul Europei este neputința de a-și duce la capăt proiectele. Începem ceva în forță, proiectele sunt grandioase, energiile de start – enorme, dar apoi totul scade în intensitate și se pierde, din simplul motiv că nu avem tenacitate și voința de a continua lucrurile zi de zi, fără nimic spectaculos, ci doar cu o hărnicie îndârjită. E de acord că ne-ar trebui ceva nemțesc, ordonat și metodic în fibră, după toată explozia de imaginație și inteligență care a lăsat mută nu doar România, ci și lumea întreagă? Da, e de acord. Și atunci, ce-ar fi de făcut pentru ca această superbă energie de start să nu se risipească? Ce ar urma după proteste?
Greu de spus. Îi spun ce-am discutat cu alți colegi tineri. Unii cred că ar fi bine să se organizeze o mare platformă, gen Alianța Civică, dar altfel, și care să nu se transforme în partid. Alții cred, dimpotrivă, că fără lideri și fără un partid care să intre în parlament, sistemul nu poate fi modificat din interior. Dar care partid? Unul deja existent? USR-ul? Nu știu nici ei deocamdată. Și nici el.
Dar visul lor ar rămâne acel spațiu public de dezbatere, o Agora pentru oamenii preocupați de ce se întâmplă în jurul lor, oameni care vor să se implice fără niciun beneficiu material. Să facă o altfel de politică, să poată influența, determina, sancționa deciziile autorităților. Să învețe să facă asta. Își imaginează ca loc ideal Piața Sf. Gheorghe din Timișoara, unde ar trebui să se adune săptămână de săptămână și să discute. Pentru ca acea distanță dintre autoritatea care deține puterea și cetățeanul de rând să fie cât mai mică. Așa cum spune Geert Hofstede că se întâmplă în țările civilizate, cu sisteme democratice funcționale. Cum ar fi, de pildă, în țările nordice. Și cum nu se petrece la noi și în țările răsăritene, foste comuniste. Unde individul se simte strivit aproape de importanța autorității, iar distanța față de ea e enormă. Oricine deține o formă de putere, de la profesor la funcționarul din spatele unui ghișeu inspiră teamă. Asta trebuie să dispară definitiv.
Îi spun că totul ar trebui atunci să înceapă din școală, prin dialogul permanent cu elevii și studenții, prin discuțiile vii cu ei. Îmi vine să-i povestesc câte ceva din experiența mea de profesor, cu multe izbânzi civice, dar și cu câteva eșecuri care m-au adus în pragul depresiei. Dar nu abdic și nu obosesc. Pornind de la literatura marilor scriitori, continuu să îi provoc cu întrebări despre lumea în care trăim. Cred că și aceasta e o formă de răspuns direct și constant la ce se întâmplă acum în România. Știu ce valori pun în circulație prin cursurile, seminariile sau cărțile mele și am convingerea că ele intră în rezonanță directă cu minunata explozie civică din această iarnă. Așa înțeleg să mă raportez la ea, fără să fac trag vreo graniță între meseriile mele de profesor/ cercetător/ scriitor și cetățeanul care sunt. Cum am spus câteva rânduri mai sus: mă îndârjesc să nu cedez: #rezist
Adrian Schiop | © privat
Adrian SCHIOP
DE CE M-AU LĂSAT RECE CELE MAI MARI PROTESTE DE DUPĂ 1989
foto din arhiva autorului
N-am fost la protestele din Piața Victoriei – mai mult de atât, ele m-au lăsat oarecum rece. De ce? Mai multe motive, pe care le expun pe rând:
1.
De la alegerile din 2012, am votat cu PSD. După ce a apărut platforma online Criticatac mi-am descoperit solidarități cu un grup de oameni care gândeau cumva altfel și încet-încet s-a produs un declic, mi-am dat seama că ceva nu e chiar în regulă cu turbocapitalismul românesc, ca s-a încins prea tare și riscă să-i sară siguranțele. Or partidul care teoretic reprezenta stânga în România era PSD, motiv pentru care l-am votat. Ulterior, mi-am dat seama că PSD era cuprins de același patos neoliberal ca celelalte formațiuni politice importante din Parlament – dar, cel puțin, își mai făcea câte o pomană populistă cu ceva, mai sălta o pensie, mai mângâia live pe cap un amărât, la oră de maximă audiență. Tot era mai mult decât ce făceau celelalte partide care se concentrau exclusiv și obsesiv pe clasa de mijloc: locuințele sociale construite din fonduri de stat, ca să dau un exemplu paradigmatic, nu au ajuns la cazuri sociale, ci la familii tinere din clasa de mijloc.
În al doilea rând, era afiliat socialiștilor europeni și speram ca în timp să evolueze pe coordonatele social-democrate firești la care în teorie era afiliat doctrinar (încă mai sper asta). Ok, în toată Europa stânga moderată e în criză – dar chiar și așa în criză oricum face infinit mai mult decât ce încearcă capitalismul libertarian din România. În al treilea rând, era partidul cu care votau oamenii din afara clasei mele burgheze și a vota cu el era o forma de solidaritate pe deasupra clasei. Iar România chiar are o problemă cu solidarizarea – solidarizarea în general și mai ales solidarizarea între clasele sociale. Practic fiecare e închis în propriul corp social – clasa de mijloc urăște muncitorii, pensionarii, defavorizații. Burghezia trimite săracii la muncă, nu la întins mâna după ajutoare sociale, și sfătuiește femeile cu mulți copii să se lase de fumat. Și dacă sărăcie, e pentru că corupție, ce atâta discuție.
În al patrulea rând, nu mă interesează mișcările antipolitice care coagulează politic la dreapta – a fost întâi M10, cu un program politic axat pe corupția care ucide și pe săracii care-și merită soarta – și, economic, pe proiecte delirant libertariene; din cadavrul M10 s-a desprins practic USR-ul, ca o facțiune mai rezonabilă, dar tot așa cu mantra anticorupției care rezolvă totul în gură. Nici o impozitare progresivă, vreo redistribuție, o politică socială concretă, doar capitalism pe pîine. Măcar între primele măsuri ale PSD-ului a fost taxarea proporțională a salariilor mari al căror impozit, înainte, era plafonat – nu mai vorbim de creșterea salariului minim.
Pe de altă parte, e drept că PSD-ul e porno, la fel ca toate partidele politice de scoală veche – dar, așa cum am răbdare cu social-democrația care se tot chinuie să să nască în interiorul partidului, sper și corupția să se curețe în timp.
În general, tipii de la Criticatac sau din stânga radicală se cam pișă pe el de vot, aleg să nu-și murdărească aripioarele și, până la apariția unui partid nou-nouț 100% autentic, preferă boicotul. Personal, prefer programelor maximaliste radicale pe cele minimaliste și punctuale
real politik, cu riscul de a include o doză de pornografie estică. Social-democrația mă exprimă ok, iar din PSD prefer garda veche, recte Ion Iliescu. În raport cu pseudostânga asta antreprenorială lipsită de scrupule gen Ponta sau Dragnea
http://www.criticatac.ro/26307/ce-reprezint-victor-ponta/ , Iliescu gândește în termeni sociali și nici nu e corupt. Iar în haosul tranziției, chiar dacă a gestionat catastrofal primul an – cel mai confuz – de libertate, măcar a încercat a treia cale, dar din păcate nu i-a ieșit (n-o zic eu, ci Cornel Ban într-o carte superbă,
Dependență și dezvoltare, unde analizează politicile economice încercate în România după al doilea război mondial încoace).
2.
Dincolo de furia justificată de la care a pornit protestul, trecerea peste noapte a unei ordonanțe care era un cadou pt șeful partidului și un număr de oameni politici aflați în pușcărie, protestul a cotit foarte repede și foarte decis spre dreapta. Nu e vorba doar de sloganul sinistru
PSD, ciuma roșie, amintind de un celebru slogan nazist, ci și de lipsa oricărei revendicări în afara chestiei cu corupția clasei politice. Ce naiba, e suficient să te uiți puțin în jur, să vezi că băncile te fură și nici un guvern n-are curaj să se ia de ele sau că austriecii de la Schweinhofer continuă să taie nemilos pădurile, cu sprijinul președintelui Iohannis
http://www.romaniacurata.ro/cum-a-preluat-iohannis-argumentele-firmei-schweighofer-in-cererea-de-reexaminare-a-codului-silvic-document-si-cum-preia-schweighofer-lemnul-taiat-ilegal-video-cu-camera-ascunsa/ . Am așteptat ca după câteva zile de la începutul protestului acesta să prindă și alte mesaje, mai inclusive, dar nu s-a întâmplat, doar iacobinism anticorupție. In anii tranziției, mantra ieșirii din subdezvoltare a fost privatizarea, acum e anticorupția.
3.
Nu-mi plac protestele care cer întărirea organelor de represiune ce gestionează dreptatea, e ceva suspect în treaba asta, au ceva reacționar. Mai mult, nu văd rostul unui protest care cere mai multă putere pentru procuratură (aka modulul de elită DNA) și securitate. Am trecut printr-un sistem, cel comunist, în care organele menționate aveau putere discreționară – și experiența a fost traumatică. Despre abuzurile heirupiste ale DNA au scris Șiulea și Rogozanu, nu insist – deși gafa lui Kovesi cu „nu-i problemă că au introdus ordonanța, găsim noi ceva cu care să-i înfundăm”
http://www.europafm.ro/kovesi-sedinta-de-urgenta-a-conducerii-dna-pentru-a-analiza-efectele-oug-privind-modificarea-codurilor-penale/ e delicioasă, de Ghiță Pristanda. Altceva mă freacă, o treabă pe termen lung. Bugetul pentru structurile de securitate mănâncă 40% din salariile bugetarilor
http://www.zf.ro/eveniment/secretele-bugetului-260-000-de-paznici-consuma-40-din-fondul-public-de-salarii-cum-comentati-6125333 , iar personalul e oricum supradimensionat, sunt statistici care arată că e cel mai mare din Europa
http://riscograma.ro/9129/cat-de-mare-este-sri-fata-de-serviciile-din-alte-tari/ – în condițiile în care suntem cei mai săraci și nici picior de terorism în gura noastră păduchioasă de rai. Toate guvernele care s-au succedat până acum în România le-a mărit constant bugetul – nici unul, ca femeile ușoare, n-a avut curaj să zică nu. Președintele Iohannis însuși susține majorarea în continuare a bugetului serviciilor
http://www.libertatea.ro/ultima-ora/iohannis-scrie-grindeanu-reducerea-bugetului-sri-1724683 – singur PSD-ul a fost cel care le-a spus nu mai băieți, strângem robinetul
http://www.gandul.info/politica/iohannis-tine-pe-loc-bugetul-lui-grindeanu-am-convocat-cu-celeritate-csat-marti-cum-arata-bugetul-pe-2017-16133538 . Ok, motivațiile n-or fi fost dezinteresate, dar mă interesează posibilele consecințe. Știu, trendul în democrațiile vestice avansate e identic, tot mai mulți bani băgați în serviciile de securitate – dar acolo banii sunt alții (vorba lui Florin Salam, “are de unde și are valoare”) decât în statul falit România. În plus, aceste structuri sunt demilitarizate și ca atare ceva mai transparente, sau măcar sub control parlamentar. În România au rămas militarizate din comunism și sunt în continuare complet opace, practic funcționează ca stat în stat. Or, protestele n-au făcut decât să dea apă la moară trendului ăsta. Nu vreau un stat securist, chiar dacă oamenii țipă după el prin piețe publice.
4.
E ceva monstruos de meschin într-un protest care vrea să țină oamenii în pușcării. Înțeleg, oamenii s-au săturat de o clasă politică nesimțită care 26 de ani s-a pișat pe ei, care a furat pe față și a scăpat nepedepsită, care și-a făcut cu tupeu legi care să o protejeze.
Enough is enough. Dar din păcate, protestul îi atinge și pe lumpenii care au ajuns la închisoare din alte cauze. Poate aici am eu un
bias, locuiesc în cel mai sărac cartier al Bucureștiului, Ferentari, printre altele cel mai important nod de trafic de droguri al Capitalei; prin forța lucrurilor am ajuns să interacționez și cu oameni trecuți prin penitenciare și nu neg că e posibil ca asta să-mi fi distorsionat simțul moral – dar na, încerc să contextualizez infracționalitatea, să mai disting nuanțe și știu cât de rău face pușcăria celor care iau prima dată contact cu ea, cât de tare îi strică. E loc comun ăsta, atât în sociologia devianței cât și printre infractori, că pușcăria te
șmecherește, că abia pușcăria te transformă din infractor contextual într-unul profesionist. Or, protestele, in avântul lor iacobin, au sacrificat pe altarul dreptății categoria precariatului extrem care ajunge din lipsa alternativelor în pușcării, au uitat principiul ăla minimal de milă. Nu, fiindcă „în democrație, hoții stau la pușcărie”. APADOR CH, ONG-ul care a apărat pușcăriașii din 1990 încoace și a denunțat constant abuzurile din penitenciare chiar și atunci când erau îndreptate împotriva celor mai dubioase personaje, acum a ieșit cu poziția cea mai comodă și mai conformistă posibil, amendând ca nejustificate temeiurile cererilor de grațiere
http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/apador-ch-in-italia-dupa-gratiere-a-crescut-de-trei-ori-numarul-infractiunilor-657172 , alimentând stupid valul de panică morală față de grațierea deținuților de drept comun. La revoluții, publicul cere imperativ opinii categorice ca să-și valideze punctul tranșant de vedere – dar nu te obligă nimeni nici să-l gâdili, nici să-l contrazici vehement, poți găsi n poziții intermediare și rezonabile ca să nu pici de rahat. În concluzie – îmi pare rău, băieți, de data asta ați făcut job prost, v-ați trădat misiunea foucauldiană. Îmi pare de asemenea rău pentru părinții care au protestat pașnic cu copii purtând pancarde fioroase, nu pot fi atât de meschin încât să vreau să văd crăpând la răcoare toți pușcăriașii. Nu cred că asta e soluția.
5.
Cei care susțin protestele susțin totodată și o formă curioasă de cenzură. Asta (dar și altele precum sloganul déjà citat cu
PSD ciuma roșie) riscă să adâncească polarizarea dintre clase și să radicalizeze neplăcut societatea. Ce vreau să zic? Discuția e un pic mai lungă. Singura clasă care s-a activat politic/civic e clasa de mijloc, doar ea are voce politică, doar ea se aude în spațiul public. Celelalte clase sociale sunt pasive, neinteresate de chestii civice și se exprimă politic doar prin vot. Din punct de vedere al consumului media ele citesc ziare tabloide neangajate politic și se uita la televiziuni – tot neangajate politic – precum Kanal D, Acasă TV; se mai uită la canale tv angajate politic (proPSD) precum Antena3 sau România TV. Or, una din ideile cristalizate în piață a fost și asta, o cerere imperativă adresată marilor companii de a boicota ultimele două canale tv – și câteva companii mari s-au conformat. E adevărat, televiziunile respective fac propagandă pesedistă pe față (mai ales România TV) – dar dezinformare în direcție opusă a făcut și DigiTV când a umflat masiv numărul de participanți la proteste și nimeni nu a comentat nimic. Prin urmare, problema nu e intoxicarea cu fake news, ci pur și simplu partizanatul politic proPSD – iar asta s-a văzut acum câteva zile când un grup de IT-iști din Sibiu au făcut pe model american un grup de decimare a stirilor false. Problema e că majoritatea voluntarilor implicați aveau banderole cu #rezist, simbolul protestarilor din luna asta – so, unde e neutralitatea? Ce încredere pot avea în niște păzitori ai adevărului care urăsc la mațe PSD-ul?
Or chestia asta, să bagi pumnul în gură unor instituții de presă pentru că nu-ți convine adevărul părtinitor pe care-l livrează, profitând de pasivitatea fanilor lor, se numește cenzură. Forța nu e cel mai nimerit instrument de convingere, mai ales când te pretinzi avangardă revoluționară a democrației. Ok, oi fi gresit că mă uit la Antena3, dar lasă-mă în durerea mea să torn în mine propagandă până crăp, doar nu fur, nu dau în cap. Nu profita de faptul că n-am o voce, tratează-mă ca pe un adult, nu ca pe un idiot care nu poate discerne între bine și rău. Repet, genul ăsta de reactii totalitare riscă să enerveze și să radicalizeze și nu cred că asta e intenția acestor proteste pașnice.
6.
Ultimul argument e poate și cel mai greu – se spune că PSD-ul moștenește partidul comunist; nu cred că e greșit. Simbolic, gestionează o moștenire politică de stânga. Din păcate, e singura forță (teoretic) la stânga de care dispunem, politic. Așa reformat prea tare la dreapta, porno și cu o structură feudală – reprezintă politic stânga vai steaua ei din România. Ungaria și Polonia au ras partidele mastodonți care au succedat partidului comunist, fără să reușească să reconstruiască o alternativă la stânga, pe scurt, au rămas profund dezechilibrate spre dreapta, cu consecințele autoritariste pe care le vedem acum. Nu-mi doresc scenariul ăsta pentru România. Ok, distrugem PSD-ul, îl demolăm și-l dăm la fier vechi ca pe industria comunistă – dar ce punem in loc? Mișcările antipolitice, vizibile peste tot în spațiul euroaamerican, s-au dus în România spre dreapta – vezi demența M10, vezi USR. Ok, există microscopicul DEMOS, dar nu pot să pariez pe un partid de nișă, de 0,0 audiență – sorry, e prea riscant, posibilitatea să moară înainte să apuce să emită semnale că există e uriașă, prefer versiunea old school a unui partid corupt și cu tradiție ca PSD, care asigură cumva un echilibru democratic precar (însă unde în Europa echilibrul ăsta nu e precar?). Status quo-ul actual e de bine de rău ok – un partid la guvernare care reprezintă niște clase pasive politic (și care, asta e, nu face nimic consistent ca să le scoată din sărăcie, nu are curaj să vină cu niste măsuri redistributive pe bune), contestat de o clasă de mijloc puternic dezechilbrată la dreapta. E un echilibru precar, dar care cel putin nu riscă să gliseze spre autoritarisme nasoale de dreapta.
Altfel, îmi doresc ca PSD să joace mai curajos cartea socialismului european – și normal, îmi doresc să se curețe, grupul de baroni care a susținut ordonanța 13 să piardă partida, încât partidul să se reconstruiască pe coordonate moderne, nefeudale – și cu adevărat social-democrate. E o utopie? Sper din suflet că nu. Îmi doresc foarte tare ca ”capo la tutti baronii”, Liviu Dragnea, să dispară – omul e probabil un bun organizator, după debarcarea lui Ponta a reorganizat cu mână forte partidul și campania pentru alegeri. Dar altminteri are reflexe totalitare, e mărginit și fără viziune politică – nu doar încăpățânarea de a susține ordonanța 13 în pofida tuturor rezistențelor vorbește despre asta, ci și cheltuirea unei sume considerabile pentru a-și plăti locul la înscăunarea lui Trump, când toată lumea cu capul pe umeri a încercat să se fofileze. Repet, omul nu e doar corupt, e și toxic, face foarte rău partidului agățându-se de putere. E deja cadavru politic, m-aș bucura să dispară.
Teo Bobe | © privat
Teo BOBE
foto din arhiva personală
În primul rînd, nu mă consider nici pe departe un intelectual. Iau faptul că am scris cîteva cărți drept un accident fericit, care m-ar încadra foarte vag mai degrabă în categoria artiștilor. Iar față de protestele din februarie nu mă raportez decît ca un cetățean de rînd, așa cum se cuvine să fim cu toții. Pentru că tocmai despre asta e vorba în aceste proteste, despre egalitatea în fața legii a tuturor, indiferent dacă sîntem intelectuali, vînzători de electrocasnice, șoferi, artiști, casnice sau politiceni. Am ieșit și eu, vreme de două săptămîni, în Piața Victoriei, așa cum a ieșit multă lume, pentru a apăra această egalitate în fața legii, pentru a atrage atenția guvernanților că statul de drept nu e o noțiune abstractă. Și îmi pare foarte rău că s-a ajuns aici, îmi pare foarte rău că am ajuns în situația de a ieși în stradă și de a face gălăgie, așa cum fac noaptea sătenii ca să sperie și să alunge urșii coborîți din pădure, pentru a-și apăra gospodăriile. Chiar și așa, nu știu în ce măsură o să reușim pînă la urmă să oprim asaltul unei bune părți a clasei politice, reprezentată mai ales de cel mai mare partid, asupra unei justiții care începuse în ultimii ani să funcționeze, dacă nu perfect, măcar din ce în ce mai bine. Mi se pare îmbucurător că tot mai mulți oameni știu și fac tot ce depinde de ei să își apere statul, dar mi se pare la fel de trist că după douăzeci și șapte de ani de democrație trebuie să ieșim seară de seară în stradă ca să cerem, în fond, nu altceva decît normalitate.
