
"© Bogdan Coșa
Cum ți-ai planifica ziua de mâine dacă ai ști că urmează să trăiești în izolare până la sfârșitul vieții?
Bogdan RĂILEANU
Mă trezesc până în ora 8. Deschid geamul, închid geamul. Ba nu, mai deschid încă o dată geamul și îl las așa. Mă duc până la frigider, iau trei ouă și le arunc în fereastra vecinei de vizavi. Sper să nimeresc măcar o dată. Mâine o să arunc cu niște cartofi. Oberlihtul pe care l-a deschis acum câteva zile mă atrage ca un magnet. Închid geamul. Genuflexiuni, flotări, îmi iau temperatura, desfac o conservă, iau temperatura pateului, a laptelui cald, a copilului. Pe la ora 10 desfac un metru pătrat de parchet și îl montez pe tavan. Din gresia din baie vreau să fac niște magneți de frigider, amintiri din izolare. După-amiaza mai adaug o exponată la muzeul izolării, o factură Enel transcrisă pe masa din bucătărie. Tehnică mixtă. Sculptură și colaj de hârtie și carton. E ultima factură pe care am plătit-o. Mi-e somn. Vom face un concurs de avioane înainte de masa de seară. Ultimele foi de hârtie din Omul fără însușiri au zburat cel mai departe până acum. De mâine trecem la Războiul sfârșitului lumii din care facem avioane de vânătoare și Aventurile lui Elmer elefantul multicolor din care vor ieși niște bombardiere. O să comand doi stupi de albine ca să pot urmări în sfârșit pe cineva cum pleacă și se întoarce acasă. Plus că o să avem miere. Ce ar mai fi de făcut? Poate o vânătoare de porumbei. Vecinii au avut succes acum câteva zile. Vecinii, ce oameni. Unul a evadat acum o vreme, nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el, dar cel puțin nu se mai aude bormașina aia blestemată.
Ana Maria SANDU
Ziua aceea va fi neapărat una de primăvară și pisica se va însori la lumina care se așază cuminte pe parchetul mai vechi de o jumătate de secol. În casa asta am așteptat mereu luna mai. Cînd deschid ochii, orașul mi se pare o spumă de lapte. Claxoanele au amuțit și am nevoie de cîteva minute să mă scutur de senzația că „înger, îngerașul meu”, cel cu care vorbeam în copilărie, seara, înainte de culcare, pare ușor abulic. Poate că nici unul dintre noi n-a crescut prea mult de atunci.
Prima cafea e mare și fără zahăr. Timpul cel nou nu are încă o formă. Mă așteaptă. Lenevesc în pat. Citesc ceva. Îi sun pe ai mei. Sîntem aproape și departe. Bărbatul pe care l-am iubit ieri ce face?
Fetița la care mă gîndesc cel mai mult a învățat să spună „encore”. Mușcatele au înflorit. Cele mai bune ore le petrec în fața computerului. Un text mă așteaptă. Se numește Salvatorii. Am cu mine toate orașele lumii în care am rîs și am visat că mă reîntorc. Și pe toți oamenii de care am fost apropiată. Nu reușesc să-i uit. Sîntem uneori speriați, alteori fericiți. Deschid altă carte, pentru că ceva mă cheamă acolo. Mi-e dor de mare. Întotdeauna o să-mi fie. Din cînd în cînd miroase a cartofi prăjiți. Fac paste cu ton peste care presar busuioc proaspăt și deschid o sticlă de vin roșu. Prietenii mei au fiecare cîte un pahar plin, cu care ciocnim. Ușor, ușor, se întunecă. Azi și, poate, și mîine.
V. LEAC
De obicei, majoritatea dintre noi suntem obsedați de timp, toată lumea are nevoie de mult mai mult timp, toți tragem de timp în speranța că el va deveni elastic, sunt și situații când devine, pentru o perioadă scurtă, elastic. Dacă te uiți la filme de acțiune, la un moment dat auzi pe cineva spunând: „tot ceea ce trebuie să faci e să câștigi timp”, nu mai zic de filmele SF, aici toți sunt prinși în bucle temporale și în alte probleme tehnice fără ieșire, aici timpul devine marfă de contrabandă, iar relativitatea un stil de viață. Acum relativitatea a devenit un stil de viață.
Timpul nu mai e un lux pentru nimeni, toți suntem constrânși la propriul lux. Dacă ai o viață plictisitoare, cum e de altfel viața multora dintre noi (și există clipe în viață când îți dorești parcă și mai multă plictiseală), acum poți spune că ești supus unui confort obligatoriu, unul fizic, acum ai timp pentru tine, ai timp să te găndești la orice; să-ți imaginezi multiple variante de scenarii distopice sau utopice, să privești pe geam lumea de dincolo de tine, realitatea care nu-ți mai aparține dar de care ești legat social și virtual.
În timpul ăsta când distopia mă obligă la izolare, nu fac altceva decât să produc în imaginar scenarii posibile și imposibile, despre un viitor în care specia umană e redusă la jumătate și funcționează după un nou sistem universal de valori. E un timp perfect pentru conspiraționism și ficțiuni speculative, în care viitorul imaginat ca imposibil se transformă într-unul probabilistic. Până acum am ieșit doar de două ori din apartament, simt că nu mai aparțin lumii ăsteia, că trăiesc într-un fel de atemporalitate îndepărtată, unde știrile din lumea reală nu mai au efect, sau dacă au își consumă efectul imediat. Acum viața pare posibilă numai în virtual, în imaginar. Dar toate astea nu sunt atât de diferite față de viața pe care o aveam înainte de pandemie.
Oricum, eu vă doresc un m o n o i d e a l cât mai surprinzător și cât mai creativ.