„Când am început să scriu, n-aveam o cameră a mea, nici măcar masă de scris” ...

1. Credeți că astăzi literatura scrisă de femei e cu adevărat socotită pe picior de egalitate cu cea scrisă de bărbați, sau e, dincolo de niște exerciții de imagine, în continuare privită cu condescendență și implicit minimalizată?

Gabriela Adameșteanu: Am observat, în ultimii ani, că tot mai multe cărți valoroase sunt scrise de femei. Este o concurență serioasă la Premiul Sofia Nădejde, dar nu numai acolo: de pildă, la Premiul Ziarului de Iași, 2020, pe lista scurtă se aflau doar autoare: Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Simona Sora, Veronica Niculescu și Simona Goșu. Eu i-aș fi adăugat pe Andreea Răsuceanu și pe Bogdan Coșa (nu o spun de complezență, mi-am exprimat părerea și pe coperta a patra a ambelor). Dar orice comparație între cărți are un anume grad de relativism, adunăm mere cu pere și nedreptățile sunt oricând posibile.
Deocamdată, primele premii la proză pentru anul 2020 le-au luat Ioana Pârvulescu cu Prevestirea (premiul Ziarului de Iași), Andreea Răsuceanu cu Vântul, duhul, suflarea (Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor) și Ema Stere cu Copiii lui Marcel (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). N-am urmărit situația de la poezie, eseu etc., dar la proză cam așa s-au dat premiile în ultimii ani. Așa că nu putem spune că literatura scrisă de femei este minimalizată. Dacă mai există critici sau cititori care o privesc cu condescendență, nu ei dau tonul.
Acum un deceniu mă mira numărul mic de prozatoare tinere, raportat la cel al colegelor mele din perioada comunistă. Atunci nu m-am simțit minimalizată ca scriitoare. Interiorizasem discursul egalității femeii cu bărbatul proclamat de regimul comunist, chiar dacă, luând la bani mărunți realitatea socială, lucrurile arătau diferit. Cărțile scrise de Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Dana Dumitriu, Alice Botez, Maria Luiza Cristescu ș.a. n-au fost receptate cu condescendență, chiar dacă în discursul critic, inspirat de opinii interbelice (Călinescu, chiar și Lovinescu), găsești discriminări scăpate din condei. De câte ori au atins acest subiect, scriitoarele anilor 70-80 au spus că în câmpul literar nu funcționa mecanismul excluderii pe criterii de gen.
În schimb, #metoo ar fi avut ce demasca; se continua o tradiție pe care unele femeile o priveau cu complezență. Am impresia că situația a mai continuat și după 90.
Târziu am sesizat că prozatoarele apreciate sunt automat comparate doar cu Hortensia Papadat-Bengescu și își au propria lor ierarhie, fiind mai rar introduse în șirurile de nume de prozatori de primă linie.
Cred însă că mai degrabă apartenența/nonapartenența la grupuri influente și relația personală favorizează, fără diferență de gen. La noi și (din păcate) oriunde. O artă a singurătății, o promovare colectivă.
Scriitoarele tinere de azi au altă experiență decât mine în privința minimalizării literaturii lor. Eu, revenind în literatură la o vârstă la care multe cariere literare se încheie, riscam mai degrabă să fiu privită cu condescendență. Dar n-am de ce mă plînge nici aici.

2. Ați avut cronici negative? Dacă da, cum le-ați gestionat?

Gabriela Adameșteanu: N-am avut cronici total negative. Îmi amintesc doar de două care m-au deranjat.
Prima, în România literară despre reeditarea în 1991 a Drumului egal al fiecărei zile, la Litera. Inclusesem în text pasajele cenzurate, dar, în imboldul meu nestăpânit de rescriere, adăugasem și câteva pasaje noi, pe care recenzenta mi le-a reproșat, cu severitate, generalizându-le: furioasă, dar cumințită, le-am eliminat la următoarea ediție. O uitasem și mi-am reamintit-o dând de ea într-un dosar cu cronici vechi.
A doua, în Dilema, despre Provizorat, mi-a semnalat-o un prieten jurnalist, surprins neplăcut de tonul comentariului. Am reușit s-o ignor după ce au apărut altele.
Sunt genul de autor care ia în seamă observațiile făcute cu bună-credință, ceea ce se simte la lectură. Mereu am avut prieteni care mi-au citit manuscrisul înainte să-l predau la editură, ceea ce fac și eu, cu plăcere, pentru cărțile altor colegi. S-ar putea să nu-ți convină orice observație critică, dar tu alegi să ții sau nu seama de ea. Și încă mai poți interveni în text.
Sunt mai degrabă dispusă să ascult ”autoritatea critică”. De pildă, așa am ajuns să transform nuvela Întâlnirea (din volumul Vară-primăvară, 1989) în roman. Existau și comentarii favorabile despre ea (Monica Lovinescu, Marian Papahagi), dar opinia negativă a lui Nicolae Manolescu m-a făcut să n-o includ în reeditarea prozelor scurte din 2003, la Paralela 45. Îmi părea rău, tema Intâlnirii mă obsedase ani de zile și scrisesem, neobișnuit pentru mine, sub o inspirație lirică. Așa că, atunci când Carmen Mușat, care a postfațat ediția, mi-a spus că am greșit eliminând-o, am început să lucrez pe ea. Am tot rescris-o, în două versiuni, una încă experimentală, alta mai clasică. Au fost bine primite de critici din nouă generație, dar N. Manolescu nu și-a schimbat verdictul, iar eu m-am ales cu calificativul de ”autor maniac”.
Dacă sunt atentă la cronicile cărților, în schimb ignor din principiu istoriile și dicționarele literare. Am lucrat la Editura Enciclopedică în perioada comunistă, când listele și articolele despre scriitori erau verificate, nu doar de cenzură, ci și de autorii (incluși sau neincluși) în aceste instrumente de lucru, la care, cine știe cum, ajungeau șpalturi, corecturi etc. Numărau rândurile, paragrafele, paginile acordate lor, comparându-le cu ale altora, și nemulțumiții reclamau la ”foruri” – la Minister, la Secția de Cultură a CC etc.
Așa a fost interzis și distrus într-o fază înaintată de redactare Dicționarul Scriitorilor Români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, pe la mijlocul anilor 80; se pare că referatul incriminant a fost făcut tot de un scriitor, Ion Brad, înalt demnitar la Consiliul Culturii. Noua versiune a dicționarului a apărut, cu greutate, după 1990, povestește Mircea Zaciu în Jurnalul lui (1991-1994), recent apărut.
De aceea evit istoriile și dicționarele literare: pentru liniștea ta, e mai bine să nu citești pariurile istoricilor literari cu posteritatea. Și să ai strategii de apărare față de toxicitatea meseriilor artistice.
Uneori strategia mea e insuficientă și dau cu nasul de părerile negative.
Când în 2008 Silviu Lupescu a creat la Polirom eleganta lui ediție de Opere și m-a inclus și pe mine în ea (generos, m-a lăsat pe urmă să evadez în ediția de autor), pentru primul volum, în care era programat ”Dimineață pierdută”, l-am propus ca prefațator pe N. Manolescu. El a trimis capitolul din viitoarea sa ”Istorie a literaturii”, reproducându-și cronica din 1984, și opinii mai degrabă negative despre celelelalte cărți ale mele. I-am spus că nu sunt de acord, volumul a apărut cu prefața Sandei Cordoș, o percutantă analiză ale Dimineții, iar N. Manolescu a povestit incidentul pe scena Teatrului de la Iași, în 2018. Teoretic, îmi făcea Laudatio pentru Premiul Scriitorul Anului (după Fontana di Trevi), dar în fapt s-a rezumat la povestea acestui incident, reiterându-și părerile depreciative. Am răspuns și eu, spre marele amuzament al publicului, încântat să vadă pe viu întâlnirea dintre două vanități – a criticului și a scriitorului.

3. Ce legătură simțiți că există între scris și viață? În ce fel credeți că se influențează reciproc și care sunt beneficiile și totodată impedimentele pe care scrisul le aduce realității cotidiene?

Gabriela Adameșteanu: Aș spune că sunt ca două vase comunicante; nu doar viața, ficționalizată, intră în cărți, ci și cărțile modelează vieți. Sau au modelat. Scrisul a influențat viața cititorilor, în bine, dar și în rău: Don Quijote, Madame Bovary avertizează asupra riscului de a vrea ”să trăiești ca în cărți”. În adolescență am trăit prima mea revoltă contra literaturii, eram o cititoare mai mult decât pasionată. Mi-am tot micșorat doza de ficțiune, mulțumindu-mă să ”trăiesc” experiențele mediocre ale timpului, dilatate fiindcă treceau prin mine. Cititul putea fi un drog, dar acum este atât de inofensiv față de jocurile electronice!
Am deviat întrebarea. Aș fi tentată să spun că dacă ai literatura în sânge, trăiești ca să scrii, dar viața mea nu pare un exemplu bun: am scris relativ târziu, la 28 de ani, și am avut perioade când m-am îndepărtat de literatură, având mereu în minte suspiciunea că este incompatibilă cu viața. Puteam să fi trăit fără să scriu, ducând cu mine senzația unui gol pe care viața nu mi l-ar fi umplut nicicum.
În schimb viața rănește deseori și, din experiența mea, scrisul este o terapie eficientă. Viața are și compensări a căror simbolistică zadarnic încerci să o prinzi în scris. Viața are infinit mai multă imaginaginație decât literatura.
Am gândit de la început meseria de scriitor ca fiind legată de experiențele inevitabile ale unei existențe obișnuite. Și respingeam cu înverșunare proiectul unei vieți trăite doar în lumea literară, cu cărți scoase ritmic, din doi în doi ani. Când scrisul devine o meserie, când prozatorul se așază la birou, dimineața, ca un funcționar, și ”performează”, mai bine sau mai prost, pericolele, dar și o parte din aventura literaturii se diminuează.
Și asta este o situație rară și ideală! Cel mai des ai nevoie de jobul alimentar, când viața se dilată, se varsă peste timpul de scris, devii scriitor/scriitoare de noapte, de weekend, și ai o permanentă frustrare, o nervozitate suplimentară că n-ai timp de scris etc.
Trebuie adăugate avantajele si dezavantajele familiei – povară și punct de sprijin în viața scriitorului. Ea le privește mai mult pe scriitoare decât pe scriitori, deși la generațiile de acum creșterea copiilor este împărțită mai echitabil între parteneri.
Avantajele materiale ale scrisului, mai degrabă dezavantaje, în raport cu veniturile de pe piața muncii, țin și de marginalitatea literaturii în lumea de azi.
Alte impedimente? Poate grafomania – o maladie benignă pentru cel ce o practică, deranjantă pentru editori.

4. Ați fost redactor-șef al revistei de analiză politică 22, editată de Grupul pentru Dialog Social (1991 - 2005), perioadă în care nu ați mai scris proză sau cel puțin nu ați publicat. Privind înapoi... Ați fi dispusă să mai faceți acest efort? V-a ajutat sau nu această experiență în calitate de scriitoare?

Gabriela Adameșteanu: Nu înțelegeam de ce în comunism visul multor scriitori era să conducă o revistă, presa fiind un teritoriu unde erai presat la compromisuri mai mari decât în edituri.
Dar presa făcută în libertate m-a fascinant și mi-a dezvoltat o lungă dependență, chiar dacă am descoperit, de la un moment dat încolo, pe pielea mea, limitele libertății.
”Presa o să te distrugă”, m-a avertizat Zigu Ornea, istoricul literar, vecinul meu de imobil, după ce, la începutul lui 90, Stelian Tănase mi-a propus să fiu adjuncta lui la 22. Zigu nu știa că munca, timp de cinci ani, într-o editură literară de elită, cum era Cartea Românească în comunism, îmi distrusese deja, pentru un deceniu, apetitul pentru literatură.
În cei 23 de ani petrecuți acolo (treisprezece la 22 și încă șapte la suplimentul Bucurestiul Cultural), am fost în permanență dezavuată de prieteni, de colegi de literatură, de familie (cu excepția fiului meu) pentru ”timpul pierdut”. Dar mi-a folosit – ca om, ca cetățean, ca scriitor. Am învățat enorm despre țara asta, despre oameni, despre lumea de azi. Am primit lecții exaltante, neplăcute, dureroase. A fost viață.
Experiența mea de redactor-șefă la 22, între 1998 și 2005, ar trebui să intre, ca studiu de caz, în manualele de jurnalism (o spun cu neplăcere). Hărțuirea violentă, atacurile la persoană, acuzațiile absurde cu care m-am confruntat, din partea unor colegi de meserie, m-au împins la tribunal în procese prelungite, în mijlocul atacurilor grobiene ale unei media ostil-misogine. Mă specializasem să-mi vâr capul în nisip, ca struțul: aruncam în sertarul biroului ziarele cu texte injurioase, promițând celor ce-mi așteptau reacția că le voi citi mai târziu. Acolo au rămas și după ce am închis ușa definitiv. Sunt atât de jignitoare încât nu m-am putut hotărî încă dacă să le reproduc sau nu într-o addendă, sau într-un subsol al proiectatei mele cărți de memorii (Meserii nerecomandate femeilor). Arată ca dezgustătoarele violențe anonime de pe Facebook, dar autorii lor sunt în continuare nume de referință.
Victoriile mele au fost provizorii, în final am fost obligată să plec – o mare șansă, de fapt, ca să revin la literatură. Nu sunt convinsă că altfel m-aș fi desprins. În mai 2005, deși scoasă de la 22, am ținut cu dinții să-mi continui suplimentul independent Bucureștiul Cultural în paginile revistei. Mi-a fost greu, mai ales să fac rost de bani pentru el, dar cred că a meritat, fie și doar pentru ”Bursa scriitorilor tineri”: numele, pe atunci noi, ale scriitorilor popularizați prin această anchetă se află azi în loja autorilor de primă mână.
Sunt mereu întrebată dacă nu-mi pare rău că din cauza revistei 22 n-am mai scris atâta timp și de fiecare dată mă simt în postura unui vinovat care întârzie, cu încăpățânare, să-și facă mea culpa. M-a amuzat finalul unei cronici în doi peri despre prima variantă a Întâlnirii: autorul punea deficiențele observate de el ale cărții pe seama lungii mele dezertări, conchizând că ”nimeni nu pleacă nepedepsit din literatură”.
Ca să răspund direct întrebării, recunosc că azi nu mai sunt dispusă să fac astfel de eforturi, ”m-am cumințit”. Dar dacă aș avea ani mai puțini (nu mă întrebați câți, mereu mi-am asumat cu întârziere vârsta), nu sunt convinsă că aș rezista tentației. Dovadă este că am uneori impulsul să mai scriu un articol, dar mi-l reprim. N-am mai făcut-o decât, rar, despre niște cărți. De obicei fac însemnări pe măsură ce citesc, încep să notez impresii, și pe urmă le amân într-un folder.

5. Ce ritualuri de scriere zilnice, lunare, sezoniere aveți și cum s-au schimbat acestea pe parcursul anilor?

Gabriela Adameșteanu: Când am început să scriu, nu putea fi vorba de ritualuri de scriere zilnică, n-aveam o cameră a mea, așa cum ceruse Virginia Woolf, nici măcar masă de scris, iar timp, cu atât mai puțin. Scriam unde apucam, în orele de birou, în autobuz (un timp am avut o foarte bună memorie și rețineam paragrafe până aveam posibilitatea să le transcriu), pe vreun colț de masă liberă.
După epoca asta ”eroică”, am avut masa de scris, pe urmă camera, iar timpul era cel din weekend și din zilele de lucru acasă de la editură – furam pentru mine lucrul de dimineață, când aveam mintea cea mai limpede.
Mult timp, când încă eram la revistă, n-am scris. De la un moment dat încolo, atunci când scăpam din cercul strâns al solicitărilor și mă trezeam singură, în trenuri, în vacanțe, prin camere de hotel, făceam note disparate prin caiete. Unul, aproape plin, l-am uitat într-o cofetărie din Viena. Mai pierdusem pagini în tinerețe, dar pe urmă le-am rescris, destul de fidel. Dar între timp nu mai aveam aceeași memorie, și erau doar stări și descrieri, prea disparate ca să mai pot reconstitui ceva.
Nu mai pot scrie oriunde – într-o grădină, într-un balcon, cu muzică, cu cineva în cameră, ca la început.
Rareori am scris noaptea. Nu beau decât apă și cafea, a fost un pic dificil când am renunțat la fumat. Cafeaua e lungă, un americano pe care îl târâi după mine, uneori beau ceai, ideal ar fi să nu prea mănânc.
Nu scriu zilnic, nici măcar acum, când am timp la dispoziție. Lucrez mai multe ore pe zi doar după ce cartea s-a conturat, când montez, asamblez etc. Recitesc și rescriu la nesfârșit. Mă suspectez de un sindrom de narcisism, nu al persoanei, ci al scrisului meu.

6. Cât de mult diferă ce vă propuneți inițial printr-o carte de rezultatul final? Vă surprinde procesul de scriere și pe dumneavoastră, ca autoare?

Gabriela Adameșteanu: Întotdeauna pornesc de la un text mic pe care îl recitesc și îl dezvolt, și care mă duce, nici el, nici eu nu știm unde. Am de obicei o impresie de viață, fulgurantă, culeasă din ceva văzut, auzit, gândit, dar fără cuvinte, și silueta vagă a unui personaj sau nici măcar atât. Destul de repede am și finalul, dar nu mi-e clar cum ajung la el.

Proza se construiește pe măsură ce o scriu, ”crește ca o plantă” – comparația îi aparține lui I.P. Culianu, am transcris-o în interviul din decembrie 1990, făcut la Chicago, și detailat în Anii Romantici. Scriu cam la fel cum își țese păianjenul pânza, fără să știu ce fac.
Numai când am fost întrebată cum am scris Dimineață pierdută, am descoperit că plecasem de la proiectul unui scurt portret prin limbaj, trecusem la o nuvelă despre bătrânețe și sărăcie și, după opt ani, a ajuns la două romane comunicante, unind, prin personaje, o sută de ani.
Fiecare carte reprezintă o aventură, plec la drum cu un bagaj ușor, de mână, care devine tot mai greu pe măsură ce înaintez. Nu vreau să demonstrez nimic și surprizele nu mă miră, fiindcă urcă din mine.
Nu îmi aleg rațional un subiect care ”ar merge” la publicul românesc, străin sau la amândouă, așa cum poate își închipuie unii critici sau cititori. În ceea ce mă privește, nu e adevărat.
Cred că se iluzionează cei ce cred că pot ști ”ce vrea” un anume public. Unele ficțiuni occidentale, scrise rapid, jurnalistic, se inspiră din situații politice recente. Dar, în ceea ce ne privește, istoria merge prea repede, până scrii, până publici, până găsesti editură dispusă să te traducă, altele sunt evenimentele zilei. Și foarte repede apare inflația de cărți pe un drum bătut.

7. Ce nu trebuie sǎ lipseascǎ din nici unul dintre romanele pe care le scrieţi?

Gabriela Adameșteanu: Aș spune că nu lipsesc personajele. Și când citesc cărțile altora, autenticitatea lor este primul lucru pe care pun ochii.
Am tot povestit despre modesta mea lucrare de diplomă despre disoluția personajului în ciclul proustian În căutarea timpului pierdut. Moda noului roman, cu moartea personajului, ajunsese și la noi, iar eu, studentă hăbăucă, m-am pliat temei, cu toate că azi îmi pare discutabilă: ce personaje puternice are Proust!
Iar mie nu-mi detectasem obsesiile profunde. A trebuit să scriu câteva cărți ca să realizez că pivotul ficțiunilor mele este personajul: când scriu, îl văd, chiar dacă nu-l descriu, îi urmăresc destinul, să fie verosimil, și mai ales îl aud.
Nici asta n-am știut despre mine. Eram convinsă că nu pot face dialoguri autentice, de aceea, în prima ediție a Drumului egal al fiecărei zile, le-am ascuns în text, să nu se vadă.
Treptat, m-am mai destins, am prins curaj, pe măsură ce mi s-a spus că ”am ureche”, și le-am scos, timid, la vedere, cu liniuță de dialog.
După ce Cătălina Buzoianu a făcut dramatizarea Dimineații pierdute, am tot fost întrebată de ce nu vreau să scriu teatru. Răspundeam că e altă meserie, care nu mă tenta. Și numai după ce am citit cartea Andreei Hațiegan despre Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în regimul comunist, Limes, 2010, am devenit conștientă de teatralitatea prozei mele. Uneori mă tem că dialogurile sunt excesive, chiar dacă sunt întrerupte prin scurte descrieri despre peisaj, ambianță, fizionomie, vestimentație etc. De pildă, în a doua scenă a salonului din Dimineață pierdută, unde am și tăiat la reeditări, tot au rămas prea multe, dar nu mai am ce face.
Nu mă pierd în descrieri, sunt conștientă că ele fac să treneze acțiunea. Și-mi amintesc că le săream în copilărie și adolescență, când m-a stăpânit patima cititului. De altfel săream și dialoguri.
Nu scriu așa cum gătesc: nu fac listă cu produsele care trebuie să nu lipsească din felul de mâncare. Ele apar, pur și simplu, pe masa de lucru, căzute din cer.

8. Credeți că s-a scris suficient în literatura postcomunistă despre modul în care Decretul anti-avort a afectat viața femeilor în comunismul românesc? Ce anume din acele drame tăcute ar mai putea fi recuperate literar?

Gabriela Adameșteanu: Cred că a durat prea mult pînă a început să se scrie și presupun că se va mai scrie, de câte ori va apare o referință la viața din deceniile 7 și 8. Societatea a fost afectată mai profund decât se vede azi, tabloul e incomplet. Victime au fost în toate categoriile sociale, până și în cele privilegiate, mai mult sau mai puțin (cartea Corinei Sabău, ”Și se auzeau greierii”). Cei care le-au trăit, în genere, tac, din motive de înțeles.
Există multe drame de recuperat literar – ale femeilor care au plătit cu chinuri, închisoare sau moarte dreptul asupra corpului lor, ale copiilor ajunși în orfelinatele de exterminare, ale orfanilor de mamă, mulți la număr, ale bărbaților depresivi, marcați de acele pierderi, ale părinților, rămași fără sprijin la bătrânețe.
De curând mi-am amintit o astfel de întâmplare care mi-a revelat, încă o dată, cât de multe au fost victimele, uneori colaterale, ale Decretului. Detest să vorbesc despre prototipurile personajelor mele, mai ales despre cele ale Vicăi din Dimineața pierdută, dar o voi face acum. Una dintre persoanele care m-au inspirat, o femeie vitală, generoasă, care n-avusese copii, ținuse în modesta ei locuință o nepoată a soțului ei, o fată de la țară, Ioana, până când aceasta s-a măritat. Muncitoare într-o fabrică, cu un soț militar, cu care se înțelegea foarte bine, mamă a unui copil, Ioana a murit după un avort ilegal. Mătușa ei ar fi avut altă bătrânețe dacă nepoata pe care ajunsese să o considere fiica ei ar fi trăit; la câțiva ani după moartea Ioanei, a murit și ea, singură, în sărăcie. Nepotul Gelu din Dimineața pierdută care vine la spital la Vica este ficțiunea mea.
A fost o tragedie imensă asupra căreia și sociologii, și medicii s-ar cuveni să stăruie mai mult în tratate sau studii de specialitate. Ele ar putea oferi puncte de pornire autoarelor/autorilor care n-au trăit acele timpuri. Mă gândesc la tema literară, dar și la pericolul unor legi anti-avort – dovadă, iată, situația din Polonia. Tentativele unor astfel de proiecte de legi au fost și la noi, din fericire, prea stupide ca să fie votate.
Din ceea ce știu eu, lumea științifică medicală este încă nejustificat de reticentă la subiectul ăsta. Poate sociologii s-au mișcat mai repede, dar cea mai des citată este tot cartea americancei Gail Klickman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceausescu’s Romania.
Ecoul tragediilor de atunci, cu urmări incalculabile, a ajuns mai degrabă la scriitoarele tinere – Corina Sabău, Andreea Răsuceanu, Simona Sora, fiecare privindu-le dintr-un alt unghi.

9. Cum devine, când devine și cu ce riscuri devine propria viață un roman, sau, mai mult, un roman valoros? Care este modul ideal de a-ți transcrie autobiografia? Care sunt beneficiile literare ale narcisismului? În ce fel vă satisfac autoficțiunile (post)douămiiste?

Gabriela Adameșteanu: Autoficțiunea este deseori cartea cu care ”se vine de acasă”. Prima. Ca să-ți transcrii biografia îți trebuie sinceritate artistică, o privire detașată asupra ta, ca personaj : să te privești de la distanță, cu ironie, cu răutate, cu indiferență. Scriitură nervoasă, densă. Autenticitate.
Riscurile? La autoficțiuni, mai multe decât la altă carte de proză, în care autoarea/autorul se pot ascunde în spatele personajelor. În ”autobiografia” artistică, familia, prietenii, colegii, șefii etc. se pot recunoaște și, în cel mai bun caz, depărta de tine, periculosul autor. În cel mai rău caz, pot reacționa public. Contractele editurilor stipulează că tu, ca autor, îți iei răspunderea în eventualitatea unui proces intentat de cineva lezat de cartea ta.
În cartea sa recentă despre Blaga, între legionari și comuniști, Marta Petreu relatează conflictul dintre Mihai Beniuc, președinte al Uniunii Scriitorilor, și Lucian Blaga, scriitor aflat timp de un deceniu la index: numele lui era vehiculat doar ca să fie pus la zid cu acuzații politice. Reacția de apărare a lui Blaga, atunci când s-a trezit descris ca fascist, dușman al regimului, într-un roman al lui Beniuc, a fost să respingă această imagine printr-un Memoriu adresat Comitetului Central al Partidului. Un gest despre care autoarea crede că a fost salutar în 1959, anul prigoanei intelectualilor, al Procesului Noica-Pillat.
Cartea lui Beniuc nu este autoficțiune, și a confunda literatura cu realitatea se petrece doar în regimuri totalitare, îmi veți spune. Nu chiar. Acum vreo zece ani, la Berlin, Richard Wagner aștepta cu emoție apariția unui roman al său, inspirat dintr-un fapt divers, după ce câteva persoane care se recunoscuseră în autoficțiuni câștigaseră procesul cu autorul. Am aflat că au fost astfel de procese și în Franța.
Nu insist asupra felului în care anturajul unui autor/autoare de autoficțiuni îi poate crea situații ambarasante.
Sunt cititoare atentă de autoficțiuni, cele interbelice, cele de azi, cele străine, toate. Autoficțiunile douămiiste mi-au arătat ”din interior” generația copiilor/adolescenților tranziției, cu o cu totul altă psihologie și alt parcurs decât al celor de dinainte. Altă ambianță, alt fel de a gândi, alt interes față de corp etc. După mine, ”mizerabilismul” (prezent și în filmele generației) este o calitate, nu un defect.

10. Care sunt dezamăgirile, tristețile, iluziile și speranțele Gabrielei Adameșteanu?

Gabriela Adameșteanu: Cred că la ora actuală nu sunt o persoană dezamăgită, dar una sceptică sunt. O atitudinea mai degrabă convenabilă când scrii.

Dar dacă încep să fac inventarul dezamăgirilor, am să descopăr câte ceva.
M-a dezamăgit parcursul unor oameni-model, pe care i-am admirat în comunism pentru curajul lor sau pentru calitatea intelectuală.
M-a dezamăgit comportarea unor apropiați, în care îmi plasasem încrederea, în situații complicate.
M-a dezamăgit solidaritatea intelectuală, mereu provizorie, dacă nu sunt interese de grup.
M-au dezamăgit anumite perioade din istoria României, de pildă interbelicul, despre care împărtășeam imaginea curentă.
M-a dezamăgit lipsa de stabilitate a societăților democratice, cu totul altfel decât o imaginasem în comunismul izolaționist.
Mă dezamăgesc trocurile geopolitice.
Dezamăgirile personale au fost dureroase, iar dezamăgirile intelectuale m-au costat excluderi și pierderi de prietenii (false?).
Am fost, în anumite momente, și eu prizoniera imaginilor mele greșite, uneori mi-a lipsit empatia, mai ales când eram la revista 22, acoperită de muncă, în permanent stres.
Am făcut cîteva alegeri greșite și le-am plătit cu surprize.
Presupun că am dezamăgit și eu.
Gândesc mereu cu capul meu și din cauza asta fidelitatea mea este provizorie.
Sper să dispară rapid pandemia și să ne întoarcem la viața de dinainte.
Sper să mai public niște cărți.
Sper, cu o brumă de scepticism, ca lumile democratice, cu toate defectele lor, să reziste în înfruntarea cu cele autoritariste.

11. Aţi mǎrturisit într-un interviu cǎ v-a interesat întotdeauna relaţia dintre istorie și vieţile oamenilor. În Provizorat, “Letiţia a înţeles cǎ nu viitorul ne aduce cele mai multe surprize, ci trecutul, pe care nu încetǎm sǎ-l recitim toatǎ viaţa.” Ce aţi înţeles dumneavoastrǎ, Gabriela Adameșteanu, despre trecut și viitor?

Gabriela Adameșteanu: După ce am scris că trecutul aduce mai multe surprize decât viitorul, n-am mai fost sigură că e adevărat. Dar am lăsat fraza așa, fiindcă mi-a plăcut cum sună, și fiindcă exista măcar o parte de adevăr în ea. Pe urmă, mi-am dat seama că a părut incitantă și altora.
Sunt destule lucruri legate de trecutul meu pe care nu le știu nici acum, fiindcă au rămas secretele oamenilor cu care sau lângă care am trăit, cu care am lucrat, am interacționat etc. O parte din viața mea exterioară (și a oricui) este depozitată în memoriile altora: nu vom ajunge niciodată la ea.
Am încercat să-mi frânez curiozitatea, fiindcă, de fapt, în privința felului cum te văd alții, ”lucrurile stau totdeauna mai rău decât îți închipui”. Am scris fraza asta, în mai multe feluri, în cărțile mele.
Dacă trecutul îmi pare mereu viu, cu surprizele lui neașteptate, cu oamenii pe care i-am iubit, care stăruie în mintea mea, deși au murit, pentru viitor am o singură imagine: golul crispat al minutelor de trecere de la un an la altul. Un clar sindrom de frică de viitor.
Am trăit mereu în prezent, cu obligațiile lui, și, fulgurant, în trecut. Viitorul, pe cât pot, l-am ignorat mereu, și dintr-un fel de superstiție personală.
Nu am imaginat niciodată că voi intra atât de brusc într-o lume cvasi-distopică, când m-am trezit, închisă în apartament, în martie 2020.

12 Dacă ați putea călători în trecut și ați putea schimba un singur lucru, care ar fi acela, și de ce?

Gabriela Adameșteanu: Aș da din timpul înghițit de diversele mele obligații profesionale (edituri, revistă) nu scrisului, cum se bănuiește, ci oamenilor dragi, bolnavi, bătrâni, sau care aveau să moară timpuriu. Lângă ei ar fi trebuit să stau mai mult.