Filmul End of the Game (1975), în regia lui Maximilian Schell, are la bază romanul Der Richter und sein Henker, de Friedrich Dürrenmatt, considerat unul dintre romanele clasice ale literaturii crime fiction. Filmul deschide câteva întrebări: Când avem puterea de a hotărî soarta celorlalți, devenind judecători, și când devenim instrumente ale altora, transformându-ne în infractori?
Mulțumesc, în primul rând, pentru invitația la acest proiect DLITE realizat în omagiul scriitorului Friedrich Dürrenmatt, este un frumos moment de celebrare literară, culturală, și mă bucur că m-ați invitat îndeosebi deoarece, recunosc, legătura scriitură – ecranizare – punere în scenă teatrală este una dintre pasiunile mele de mulți ani.
Cred că nu doar acest film pe care îl discutăm succint astăzi, ci toată scriitura și filmografia realizată după romanele sau piesele lui Friedrich Dürrenmatt ridică întrebări esențiale despre cotloanele obscure ale omului, despre caracterul/personalitatea complexă a unui individ, dar și despre valorile umanității și despre Masca, Umbra, Persona care ne definesc pe scena interioară sau/și în relațiile cu ceilalți, chiar și pe scena socială.
Cât privește dialectica
judecător – infractor, registrul psihic antisocial inclus, scena psihopatică extinsă, aș îndrăzni să spun, este evidentă. Dacă „judecătorul” este doar o compensare în teritoriul conștient/al conștiinței morale, a unor pulsiuni ucigașe, dorințe mortifere, impulsuri criminale refulate, reprimate, clivate, sau dacă printr-o disociere a personalității a unei zone „justițiare” de o zonă „criminală”, atunci trecerile/
switch-urile pot fi posibile ori de câte ori pericolul/amenințările reale/imaginate, sau mișcările pulsionale violente, sau izbucnirile ample, intense, de angoasă fac efracție sau ori de câte ori contextul relațional/social devine „favorabil”.
Așa cum vedem în
End of the Game, un
dark crime fantasy humoresque excelent, exact acesta este jocul – „Judecătorul și Călăul lui” (cum anunță chiar titlul nuvelei lui Friedrich Dürrenmatt), și este prezent încă din primele scene ale filmului, cele din Istanbul, în acel
Prolog în care crima (aruncarea de pe pod a frumoasei Nadine, care „...este atât de frumoasă, încât aș fi în stare să o ucid. Aș putea să o ucid sub ochii tăi și să nu ai cum să dovedești asta.”), este prezentată ca un fapt banal, o simplă întâmplare într-o amiază oarecare, sub ochii orbi ai lumii – orbirea (oedipian simbol, să recunoaștem, printre multiplele simboluri la care apelează Maximilian Shell în ecranizare) apărând, după cum vom vedea – și în Epilogul filmului, dar în alt context.
Am observat o recurență în opera sa: apariția felinelor exotice, care trăiesc ca animale de companie (pantere, gheparzi) sau a mamiferelor carnivore nocturne (hienele).
Impresia mea – din cele văzute în
End of the Game,
Hiena, Vizita ș.a. – este că Friedrich Dürrenmatt mizează pe alegerea acestei întrupări a instinctului ucigaș, pur, brut, nementalizat, care există și în om, cu mai mult sau mai puțin accent pe sadism sau cruzime, deși și ele sunt puse în scenă, cât pe spectaculosul desfășurării lui naturale, așa cum leopardul, jaguarul, pantera, hiena îl trăiesc pur și simplu. Scena în care intră felina maiestuoasă, languroasă, cu ochii sclipind satisfăcută, în salonul crimei/crimelor – același salon în care apare și bătrâna în cărucior, cu privirea ei însă melancolic-vidată, este fabuloasă. Și,
by the way, am remarcat abia în treacăt, cu colțul ochiului, că în acel salon gol, fără mobilier, lăsat parcă de izbeliște, dar paradoxal cu o anume frumusețe (cam cum este psihismul unui individ măcinat de instincte ucigașe și sinucigașe) era o sfoară de spânzurătoare (călău) sau de sinucigaș atârnând de tavan. Impactul e scontat de regizor,
chapeau pentru acest cadru, dpdv estetic și psihologic totodată.
La un moment dat, unul dintre personajele din End of the Game spune: „Uneori ne imaginăm lucruri. Unele lucruri se întâmplă câteodată în mintea noastră, alteori ele se petrec în realitate.” În care dintre realități te-ai simțit pe parcursul filmului?
O, da, replica asta a comisarului Baerlach (Martin Ritt), pe când era în mașină cu Tschanz (Jon Voight) în atmosfera de ambiguitate – atât la nivel imagistic, cât și narativ, discursiv, care definește întreg filmul, a fost una dintre cele mai bune replici din film.
Încă de la primele cadre ale filmului, și pe tot parcursul său, m-am simțit pe un teritoriu
in-between fantasmă/imaginar – realitate, un land intermediar, al reveriei, nici foarte impregnat de fantezie, nici prea inundat de real. Parcă era o imersiune în visare. Și cred că senzația asta a fost amplificată și de cromatica temperată, uneori chiar pastelată, cu tușe care se diluau (îndeosebi
ceața, care pare un „personaj” per se în film, prin ferestrele acoperite de picături de ploaie sau de urme de mâzgă, în pierderea contururilor și cadrelor spre linia orizontului, mai ales imaginile din cătunul elvețian – chiar și în cele din Istanbul, pierderea limitelor prezent-trecut, care erau estompate, blurate, tocmai pentru a reda aceste registre temporale, spațiale psihice, de reverie, de fantazare) și jocul de lumini-umbre, chiar și de perspective, apropiat-îndepărtat, jocuri de unghiuri alese continuu de Maximilan Schell în toate cadrele desfășurate în exterior, dar mai ales în interior (camere, saloane, mașini etc.).
Un moment favorit din filmul acesta a fost...
Sunt două pasaje, care acum îmi dau seama că se și succed în film, care m-au
surprins, fiindcă în sensul acesta le-aș numi favorite, prin elementul de
neașteptat, dar și prin estetismul lor și prin tensiunea psihică redată, tocmai potențând contrastele și paradoxurile. Cele două scene sunt: cea de la înmormântarea lui Robert Schmid („cadavrul jucat” de Donald Sutherland) și cea intimă-erotică, dar relevantă pentru dezvăluirea mobilului crimei, dintre Anna (Jacqueline Bisset) și Tschanz (Jon Voight).
La prima scenă, în afară de realizarea atmosferei mortuare, sumbre, pe colină, cu pâlcurile de siluete în ceață, ca niște corbi pe ramuri de copac, cu fanfara cântând de impregna spațiul, a fost surprinzătoare paralela cu scena de început al filmului, mersul săltăreț pe acoperișuri, printre clădiri al Nadinei, viu, jucăuș, liber, senin – cu țopăiala paradoxală, grotescă, stil beckettian chiar, prin cimitir a celor doi care aduceau coroana mortuară pentru sicriul lui Schmid – acesta a fost cadrul inedit, contrastant, bizar, neașteptat pentru mine cel puțin. În plus, falsa lacrimă a lui Tschanz lasă de-nțeles că e o urmă a falsei tristeți, falsei vinovății – o urmă-indiciu al crimei.
La a doua scenă, după erotismul fin impregnat, care balansează tot Thanatosul enigmatic al filmului de altfel, apare scena mesajului pe robot al lui Robert Schmidt pentru Anna. Și cadrele în care Anna ascultă vocea aceea, atât de prezentă și vie, care o umplu ca un fascicul intens de stimuli electrocutanți, de parcă Robert nu ar fi fost ucis, acea stranietate a mort-viului, e realizată și jucată impecabil. În plus, mai este și dezvăluirea criminalilor, clanului G (Gastmann) „care nu îți vor face nimic, Anna, fii liniștită” – de parcă primim, ca spectatori, asigurarea că și ei, toți G, vor fi pedepsiți cu o moarte. Ceea ce s-a și întâmplat.
Aceste două scene împreună prin tot paradoxul, stranietatea, bizarul și grotescul, dar și prin farmecul, tandrețea, jucăușenia, umorul incluse constituie, cred eu, un nucleu valoros artistic și psihologic al intrigii și al întregii ecranizări.
Ce alte filme adaptate după cărți ți-au plăcut?
Nu sunt prea multe ecranizările cinematografice reușite după romane sau piese de teatru, dar au fost trei care m-au lăsat
speachless prin reușita artistică, punerea în scenă și interpretare, anume: primul ar fi
Iubita locotenentului francez, roman al magnificului John Fowles, filmul (1981) fiind în regia lui Karel Reizs, cu Meryl Streep și Jeremy Irons – doi diamantini ai cinematografiei. Cum l-am văzut prima dată pe când aveam vreo 17-18 ani, m-a amprentat pentru totdeauna; sigur, l-am revăzut cred că de vreo 5 ori deja de atunci, impactul rămâne viu și intens și la anii maturității, iar ca psihanalist deja am multiple unghiuri de înțelegere și semnificare în prezent.
Al doilea, ecranizarea în 2007 după romanul
Scafandrul și fluturele, film realizat de Julian Schnabel (aici și realitatea biografică a lui Jean-Dominique Bauby a fost cutremurătoare). În acest caz, am văzut întâi filmul, chiar în primele zile în care a fost difuzat în București, apoi știu că am alergat prin librării să pot lua și citi cartea; a fost răvășitor filmul, pe măsura experienței traumatice și a cărții scrise în acea manieră cu totul aparte.
Și al treilea ar fi
Non ti muovere (2004), ecranizat de Sergio Castellitto (care a fost și actor principal în al său film), după romanul cu același titlu scris de soția sa, Margaret Mazzantini. Aș vrea să mă opresc la acesta din urmă, care m-a impactat îndeosebi prin buna corespondență roman – scenariu – realizare film (am și lucrat pe marginea lui la un grup de psihanaliză și film, prin 2005, am și un eseu despre film – carte, dar nu e momentul/spațiul aici, acum, despre asta), dar îndeosebi prin interpretarea magnifică a Penelopei Cruz, nu cred că se putea alege o actriță mai potrivită pentru a exprima profunzimea afectelor și a nucleelor traumatice prin expresii ale chipului, privirilor, corpului, a fost magistrală.
Când ai auzit pentru prima dată de Friedrich Dürrenmatt? În 2021 se împlinesc 100 de ani de la nașterea sa.
Inițial am crezut că prima mea întâlnire cu Friedrich Dürrenmatt a fost prin 2002, când am văzut fantastica ecranizare
The Pledge, cu Jack Nicholson (scenele interpretate de fetiță sunt absolut tulburătoare). Dar nu, nu acesta a fost, căci în timp ce retraversam filmografia realizată după Friedrich Dürrenmatt, am realizat că prima întâlnire cu el a fost de fapt prin 1996-1997, când am văzut pe o casetă video a unor verișori ai mei filmul
The Visit. Nu știu cum de s-a eclipsat din minte, mai ales că era în prim plan Ingrid Bergman, una dintre
my fav actress ever (despre el ați stat deja la povești cu poeta Ligia Pârvulescu).
În alte țări, Dürrenmatt este studiat în programa școlilor și universităților. L-ai vedea și-n programa de la noi?
Cu certitudine l-aș vedea la nivelul studiilor universitare și masterale, la Litere, Teatru, Film.
Ce alte ecranizări după opera lui Dürrenmatt ai recomanda cititorilor Dlite?
The Pledge. Îl recomand din plin, este preferatul meu din cele vizionate, e drept și că nu le-am văzut pe toate, dar sper să văd curând majoritatea (iată ce ambiții de cinefil cu timp limitat de realitățile cotidiene!).
Daniela Luca, psihanalistă, poetă, traducătoare, cu experiență editorială din 1998 (psihanaliză, psihopatologie, literatură), a publicat 4 volume de versuri și un volum de eseuri, cele mai recente fiind Vatra Luminoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Cuvinte în negativ (Editura Tracus Arte, 2017). În curs de apariție un nou volum de eseuri de psihanaliză, Estetica Inconștientului.
