Două poeme noi de Florentin Popa

Nume: Florentin Popa
Data nașterii: 17.03.1989
Locul nașterii: Băicoi
Domiciliu actual: Cluj-Napoca
Cărți publicate: Trips, heroes & love songs (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Efrafra (Editura Charmides, 2017), Dezintegrare (în curs de publicare).

 

MEMA PENTRU NEVĂZĂTORI

nu mai văd nimic - la ce bun
doar clopote de ciulini lovindu-se în viscol
în mărăcinișuri de cătină unde cineva a parcat
o dacie 1310 să asculte ian și azteca
și teama aia să nu te trezesti cu mâini reci pe ceafă
sa nu te mai trezești
cu mâinile ei reci pe ceafă

nu mai văd nimic - văzul
nu poate să îmi explice ce simte o fată când e
mângâiată pe sfârcuri
ce simt bătrânii murind pe amanita muscaria
în fața televizorului
ce simte delichon urbica, lăstunul de casă
când pe geamuri se sparge ploaia iar el e
înăuntru cu inima la puls triplu în palmele tale
când își încleștează ghearele în degetul tău

nu mai văd nimic - văzul
își strânge genunchii în brațe în fața mirosului
de crini grei și păr cu gel măturat de frizerii în bereasca
de case care au în temelie cenușa altor case
vinul în care deslușim cu ochii sincretici ai limbii
frăgezimea și germenii fermentația și groaza
căci e doar weak typing logica difuză a hifelor de mucegai
- hotar -
cețos între teroare și terroir

au fost atâtea seri de age of empires și gâtul frânt în pernă
cu fantezia vividă că undeva cineva se masturbează
cu gândul la tine ca într-un kimi no wa
avem atâta piele care trebuie pusă în contact

tu fii deșteaptă și cuminte, sulamita:
când începe piesa când își rup baretele cu nuferi
de la sutiene pă ciumbuș
când se uită de heroină când cântă prințesa
să ne-nțelegem să închidem ochii -
îmi e frică să plec primul de la masă
frică să - și
frică să nu
mă trezesc cu ochii tăi deja deschiși

căci nu mai văd nimic

NIMIC NU E CU ADEVĂRAT GREȘIT

și luna e o lumină rece
și de asta sexul e încă magic și ne cocoloșește
în pânza de păianjen din vată de zahăr
a unei bucurii copilărești
un șotron ciudat unde îți strângi genunchii la sfârșit
pentru că nimic nu e cu adevărat greșit acolo

o să treacă o sută de supe mâncate împreună
și o să mă lipesc în continuare de tine cu obrajii dogorind
ciupiți de funingine, ca un firebender novice
căci magia reală nu se risipește o dată cu scânteile
ci rămâne în căldura familiarității -
ca într-un jar în care poți să răscolești de-aproape
un synth la care poți cânta fumat în noapte
cu filter sweeps orbești peste un sequence infinit -
fără să te temi că faci nimic greșit

vinovat că uneori îmi e dor să mă simt ca
o copertă de blackgaze, o cameră scăpată din mâini
declanșându-se și deșirându-și filmul în cădere
dor de albumul ăsta cu plopi fluorescenți și ectomorfi de la liam
de hipersensibilitatea izolării și de durerea
din mușchii mei tăiați atunci când îl ascultam
când nu mă puteam ridica din pat dar înfloriseră teii
și totuși îi miroseam și prin acoperișul camerei
și simțeam cum se coace polenul pe țiglă

de simțurile egoiste amputate care își rotunjesc cioturile
atunci când stai închis atât de mult timp
și ajungi să simți căldura lucrurilor pe care nu le poți atinge
chiar și acum în putregaiul cu reverb al verii deslușesc
ce reci ar trebui să fie toți stâlpii de curent
care vibrează dincolo de orizont
sinusoidele stârnite de o frunză de mesteacăn
căzută într-un iaz ce stă să sece

și-mi amintesc
că asta simt toți oamenii singuri
atunci când vor să se îndrăgostească;

căldura unor oameni pe care nu îi pot atinge
(și de-asta luna e o lumină rece)