„După ce mă întâlneam cu el, îmi tremurau mâinile şi mi le spălam” – un ...

„Ceea ce Hannah Arendt definea ca «banalitatea Răului» devine aici o «familiaritate» transilvăneană a Răului.”
(Georg Aescht)
 
Îmbinînd excepţionala calitate literară cu o muncă asiduă de cercetare, Capesius, farmacistul de la Auschwitz este un montaj de documente, interviuri, înregistrări ale unor martori oculari, fragmente de memorii şi comentarii, prin intermediul cărora se conturează figura sighişoreanului Viktor Capesius, care a funcţionat, din 1943 şi pînă la sfîrşitul războiului, ca farmacist în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde nu a ezitat să trimită la moarte mii de oameni. Mai mult decît un roman documentar despre Holocaust, cartea este o meditaţie profundă şi nuanţată despre culpabilitate şi căinţă, precum şi despre răul totalitar al secolului.
 
Romanul Capesius, farmacistul de la Auschwitz (2006) – al doilea volum al trilogiei transilvane care mai cuprinde Vaterlandstage und die Kunst des Verschwindens (Zile acasă şi arta dispariţiei), respectiv Die letzte Heimkehr (Ultima întoarcere acasă) – a stîrnit reacţii intense încă din momentul lansării sale în cadrul Tîrgului de carte de la Frankfurt. Citiți mai jos un fragment:
 
 
Îl aud pe Adam vorbind, îi aud vocea la telefon, în convorbiri de ore întregi... Îi aud vocea înregistrată pe bandă de magnetofon. Şi îi aud vocea „reală“, vie, vorbind uşor pe nas şi tărăgănat, pe îndelete. Şi mereu vorbeşte în germană, pronunţă cuvinte, fraze germane. O dată l‑am întrebat cum de mai suportă limba germană după „tot ce s‑a întâmplat“. Atunci a
devenit foarte vehement, a strigat : Abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu, până atunci nici nu ştiam că sunt evreu, doar eramgerman, cu limba asta pe care o îngânam încă din fragedă pruncie. Ea mă consola. Ea plângea în mine, limba mea. O auzeam limpede plângând atunci când le auzeam pe brutele astea, care veneau, ce‑i drept, din Germania, dar vorbeau o germană incorectă, se numeau „nemţi“, dar adesea nu erau în stare să zbiere decât fraze „greşite“ în germană, nişte analfabeţi care lătrau în germană. Mă apăram, eu eram german, iar ei erau animale... e clar ; şi n‑au reuşit să mă facă evreu, sunt german ŞI evreu, un cadou, râse el amar, şi aşa rămân cu toate sentimentele mele, cu întreaga mea existenţă, cu poeziile şi jurnalele mele. Aceşti negermani şi călăi nu trebuie să aibă parte de o victorie post factum, ajungând să‑i reprezinte, tocmai EI, pe „germani“...
 
Totuşi, unde e Adam ? Oare e doar un vis că Adam a fost acolo ? Nu, am respirat acelaşi aer la Sighişoara, în apartamentul lui. Am stat de vorbă nopţi întregi în liniştea asta de oraş de provincie. Şi „sulurile“ erau de faţă, le‑am putut atinge – păreau că ard şi că urmează să incendieze totul, ca un foc fără cenuşă –, am putut să citesc din ele. Acolo SCRIE, rămâne
scrisă pentru veşnicie oroarea trăită, nu poate fi ştearsă, ni s‑a întipărit adânc în minte după ce am citit‑o – ne‑am cutremurat şi parcă nici un alt document, nici o altă mărturie nu ne urmăreşte aşa, ca un coşmar.
 
Zile întregi am citit din suluri, iar şi iar, mă opream din citit, făceam pauze, credeam că visez
şi apoi, după multe nopţi nedormite, am devenit un altul, care continua însă să scrie, de parcă abia acum ar fi sosit cel care putea să scrie adevărul, să‑l scoată la iveală de dincolo de ceaţa deasă a conştiinţei şi a uitării de sine, prezent în sfârşit aici, în viaţa ta, ATÂT DE TÂRZIU ! Şi auzeam mereu avertismentul lui Adam : Trebuie să faci ceva, trebuie să ajuţi... Posteritatea trebuie să ştie totul cât mai exact cu putinţă.

Poate că oroarea e aşa de vie şi de reală în micile „suluri“ de cenuşă fiindcă Adam scrisese
în plină oroare şi în timp ce trăia oroarea, deci în ACEA stare inexplicabilă de coşmar de la Auschwitz, incomprehensibilul de ACOLO, turnat nemijlocit în cuvintele germane ale unui
evreu şi amplificat încă, asurzitor, în acest ecou. Ceilalţi martori oculari au relatat sau au
scris despre asta abia după douăzeci de ani, la proces (adesea poticnindu‑se şi plângând)...
Şi la fel de dureros au resimţit toate astea profesoara Ella Solomon şi mama ei, medicul pediatru Gisela Böhm, originare tot din Sighişoara :
 
Ella Solomon : „În 1964, la Frankfurt, unde se judeca procesul Auschwitz, am depus şi noi
mărturie, cu un microfon în mână şi după ce luaserăm în prealabil nişte calmante. Ne asculta un public numeros, în care se aflau, printre alţii, studenţi la drept, la sociologie şi la alte facultăţi. Aceştia aveau prilejul să asiste la un «curs» ţinut de martori în viaţă.
 
Ne era foarte greu să ne mişcăm libere printre oamenii din ţara duşmană. Orice piatră era în stare să ne facă să plângem şi orice cuvânt ne rănea. Eram ca nişte copii care se fripseseră foarte rău.
 
Soţiile foştilor luptători germani din mişcarea de rezistenţă organizaseră primirea noastră pe aeroportul din Frankfurt. Imediat după ce am aterizat am fost îmbrăţişate cu căldură. Erau braţele lui Emmi Bonhoeffer...
 
La tribunal am fost audiată mai bine de o oră, mama mea chiar două ore. Emmi şi alte câteva călugăriţe din Ordinul Maicii Domnului erau prezente în sală. Pentru noi a fost o mare încurajare să le vedem acolo, pentru că purtarea avocatului Laternser, care‑l apăra pe Capesius, era foarte jignitoare faţă de noi. Ne copleşea cu întrebări menite să ne deruteze şi să ne inducă în eroare. Când m‑a întrebat ce număr mi se tatuase pe braţ, iar eu nu‑l mai ştiam pe dinafară, m‑a privit cu scârbă şi dispreţ. Iar a doua zi, în Frankfurter Allgemeine s‑a scris că aş fi fost teatrală.“
 
Sau, după cum relatează alţi martori de la procesul lagărului Auschwitz : spectatorii stăteau
nemişcaţi în sală şi se uitau cu ochii măriţi de groază la femeia de pe scaunul martorilor.
Tocmai descrisese cu voce reţinută torturarea deţinuţilor pe temutul leagăn al lui Boger, când, deodată, n‑a mai putut să vorbească. Cu greu a continuat să povestească cum într‑o zi a sosit un camion cu cincizeci de copii cu vârste cuprinse aproximativ între cinci şi zece ani.
„Îmi amintesc de o fetiţă de patru ani...“ Apoi vocea i‑a pierit brusc, umerii au început să‑i
tremure şi martora a izbucnit în hohote disperate de plâns. În sală se răspândeşte o groază
paralizantă...
 
Adam : Ştii, deşi fusesem citat şi eu ca martor, n‑am putut să mă duc la Frankfurt din cauza
unei boli grave, a slăbiciunii care mă chinuia periodic şi a sechelelor pe care le resimţeam
încă ; dar au făcut‑o alţii pentru mine.

I‑am spus lui Adam ce mă impresiona şi l‑am întrebat de ce oare groaza mă marcase atât de profund atunci când i‑am citit scrierile de cenuşă, cu totul altfel decât în cazul altor relatări din infern.
 
Ştii, nu‑i chiar aşa, mi‑a spus el, eu nu vorbesc despre abisurile simţirii, ci despre fapte de neconceput, mai cu seamă cele de la gropi... nou‑născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară
direct în foc... când am recitit acum ceea ce TRĂISEM atunci cu adevărat, totul s‑a crispat în mine şi am reintrat în starea aceea, pe care, slavă Domnului, o uitasem... Totuşi, AŞA a fost,
exact aşa... mulţi tovarăşi de suferinţă au povestit aceeaşi întâmplare groaznică şi de necrezut, gândeşte‑te doar la Filip Müller sau, mai ales, la Dov Paisikovic de la detaşamentul special sau la cartea lui Gideon Greif, Am plâns fără lacrimi. Sau la cartea asistentului lui Mengele, doctorul Miklós Nyiszli. Şi un lucru nu trebuie să uiţi : mai şi iunie ’44, când conaţionalii noştri din Transilvania au început să fie gazaţi – e cel mai îngrozitor mai din istoria umanităţii. Aproape 20.000 de oameni – care nu erau soldaţi, aşa cum se întâmplă în marile bătălii, ci fete, femei, sugari, copii şi bătrâni – au murit în chinuri timp de câteva luni şi constant, în fiecare zi, în camerele de gazare. Până şi pentru Auschwitz ăsta a fost punctul culminant !

În aproximativ 900 de zile au sosit la Auschwitz peste 600 de trenuri ale morţii cu peste un milion de evrei şi circa 20.000 de ţigani. Zi de zi, zi şi noapte, SS‑iştii au participat la exterminarea în masă. Cele mai multe dintre victime mergeau direct la gazare. Când se deschideau uşile, la 20 de minute după ce fusese introdus gazul Ciclon B, deţinuţii cărora li se ordonase să cureţe camera găseau vreo 2.000 de cadavre în pielea goală, zăcând unele peste altele. Sugarii, copiii şi bolnavii erau la pământ, călcaţi în picioare ; acolo îşi făcea efectul cel mai repede gazul. Peste ei zăceau femeile, iar sus de tot, bărbaţii mai puternici. Ca să facă economie, de cele mai multe ori nu se introducea suficient Ciclon B, astfel încât uciderea putea să dureze în jur de douăzeci de minute, iar victimele cele mai slabe erau călcate în picioare în lupta pentru supravieţuire. Pentru 2.000 de oameni pe cameră se foloseau 16 cutii a câte 500 de grame, iar fiecare cutie costa 5 mărci.

Era ultima zvâcnire a călăilor milenari, cu puţin înainte de a‑şi da sfârşitul, şi a durat până
în noiembrie ’44. Evreii maghiari şi ardeleni au trăit până pe 19 martie 1944 ca într‑o enclavă
de protecţie. Până în martie, ofiţerii superiori maghiari îşi protejaseră compatrioţii evrei, trimiţându‑i, de exemplu, în detaşamentele de muncă forţată ale armatei, şi chiar Horthy îi proteja. Existau aproximativ 795.000 de evrei în Ungaria şi Transilvania. După cum ştii, după Dictatul de la Viena din 1940 Transilvania de Nord aparţinea Ungariei. Toţi au rămas la adăpost până pe 19 martie. Totuşi, Hitler şi‑a pierdut brusc încrederea în Horthy, pentru că acesta începuse să ducă tratative cu aliaţii ! Pe 19 martie, trupele germane au intrat în Ungaria. Eichmann a venit la Budapesta şi a hotărât pe loc : toţi evreii din Ungaria trebuiau să fie exterminaţi într‑o „acţiune fulger“.
Încă de pe 4 mai a avut loc la Viena o conferinţă de planificare a transporturilor. Se… stabileau traseele trenurilor de marfă care urmau să asigure transportul. Iar apoi totul a mers progresiv. Trebuie să te uiţi odată pe „calendarul“ lagărului Auschwitz, redactat de Fritz‑Bauer‑Institut din Frankfurt am Main.

Dieter Schlesak a fost unul dintre cei mai reputaţi poeţi şi prozatori germani contemporani. S-a născut în România, la Sighişoara, în 1934, iar din 1969 s-a stabilit în Germania şi, ulterior, în Italia. A studiat la Universitatea din Bucureşti, iar din 1959 şi pînă la plecarea sa din ţară a lucrat ca redactor la Neue Literatur. A fost distins cu numeroase premii literare, iar în 2001 i s-a decernat premiul Fundaţiei Schiller pentru întreaga sa operă. A publicat volume de poezii (Herbst Zeit Lose, Tunneleffekt, Lippe Lust), romane şi eseuri despre experienţa exilului şi întîlnirea Estului cu Vestul, dar şi despre realităţile româneşti, cum ar fi volumul Wenn die Dinge aus dem Namen fallen, dedicat evenimentelor din decembrie 1989 şi tradus în româneşte cu titlul Revolta morţilor (1998). De asemenea, a realizat o impresionantă antologie de poezie românească în traducere germană, intitulată Gefährliche Serpentinen (Serpentine periculoase, 1998) şi cuprinzînd 114 autori. Aparţinînd din punct de vedere afectiv şi poetic generaţiei ’60, Dieter Schlesak păstrează un viu interes pentru problema limbajului şi experimentul artistic, după cum o dovedeşte şi Romans Netz (2004), un roman care investighează posibilităţile expresive ale comunicării virtuale. A încetat din viaţă în 2019.