Erich Maria Remarque, St. Moritz [ștampila poștei : 2.02.1938]
Către Marlene Dietrich, Beverly Hills, North Crescent Drive
[Antet : Hotelul Palace]
CMD 334‑336
Lumina ochilor mei, ești atât de departe și eu scriu spre un vid fără margini –
Cerul este verde și întins și gol, dincolo de câmpiile albe de zăpadă, muchiile munților sunt niște siluete tăiate în bronz și dorul care vrea să le treacă în zbor e sfâșiat de ele ca de mii de cuțite –
Ce fac eu aici ? Cu ce scop umblu de colo colo ? Pentru ce mă păstrez ? Ah, e atâta năruire în mine și, în după‑amiezile de iarnă, mormanele de bolovani se întind fără rost în fața mea ca niște frunze moarte ale unei vieți desfrunzite – pline de o tristețe fără ieșire, pline de simțăminte apăsătoare, împrăștiate și serbede –
De ce mă gândesc mereu că nu mai ai nevoie de mine ? –
Poate că suntem despărțiți deja de prea multă vreme, poate că ne cunoaștem de prea puțin timp, poate că nimic nu e adevărat, poate că aud prea puțin despre tine și poate că totul nu e decât cealaltă față a lui Ianus, care se holbează la mine întunecat și solitar, iar eu nu trebuie decât să întorc capul și chipul pe care îl iubesc e din nou aici – blând, cu ochi adânci și buzele tuturor viselor de tinerețe.
Aer lingușitor ! Föhn de dincolo de munți ! Ce s‑a întâmplat ? Pot și nu pot să înțeleg, mă privesc și uneori nu mai sunt eu, mă mână și mă ține strâns pe loc, mă înalță și mă îngroapă, este lanț și aripă, prăpastie și zbor de pasăre, zbor de pasăre și chemare de pasăre în adâncurile verzi și aurii ale pădurilor de odinioară –
Erich Maria Remarque, Porto Ronco [înainte de 21.02.1938]
Către Marlene Dietrich, Beverly Hills, North Crescent Drive
CMD 497
În seara asta e un exercițiu de apărare antiaeriană. Toată Elveția e în întuneric. Nici o lumină, nici un om, un pătrar de lună palid, plouat, care se stinge mocnit ca un foc mic și ud, lacul negru și un întuneric șuierător, inform, o lume a nălucilor neliniștitor de goală.
Sub becul albastru al lămpii de pe masa de scris mâinile mele zac ca mâinile unui mort. Se mișcă cu umbre albăstrui, se mai mișcă, pentru cât timp încă ?
Lumina asta imaterială, sărăcăcioasă, a becurilor de camuflaj metamorfozează lumea. Fosforează, suge viața din capetele drăgălașe ale lui Renoir, preschimbă baletul luminos al dansatoarelor lui Degas într‑un dans al morților holbeinian, fură culoarea covoarelor și le spălăcește și până și câinii se furișează ca niște umbre bolnave.
Am dat drumul la gramofon. Zvârle muzică în noaptea tuberculoasă, muzica unui alt capăt de pământ, a unei alte stele, muzica ostenită a pieirii. Când se sparge lumea‑n bucăți ?
Preaiubito ! Ești departe de tot și foarte aproape, captivă în micul cerc al lămpii muribunde, singura lumină din întreaga casă, de pe întreg lacul. Trăiești ! Neînchipuită fericire ! Inimă a inimii mele, trăiești ! Fluture, dulce salut al verii pe fruntea mea pârjolită, trăiești ! Ah, trăiești și nimic nu e mort, nimic nu s‑a sfârșit când ești aici, totul se reîntoarce, răsuflarea tinereții, marea fericire a zilelor nesupuse trecerii timpului, valul, valul moale, dezmierdător al vieții !
Fluture plecat în zbor, tu, cu cele mai catifelate aripi de pe pământ, trăiești ! Trăiești și șuierul se oprește, fărâmițarea de la picioarele mele încetează, alunecarea și indiferența devin stabilitate, dezolarea se transformă în căldură, căldură de care ai nevoie ca să nu încremenești, fluture colorat, și care există numai fiindcă ești aici, iubită viață, ah, rămâi !
Vară de aur ! Scoruș de munte, grâu dat în pârg, floare de mac peste tâmplele mele, voi, mâini dintre toate mâinile, care îmi cuprindeți faţa ca pe o cupă, ah, rămâneți, rămâneți, fiindcă nimic nu rămâne, rămâneți și ștergeți anii, anii de pustiu, de întuneric și de lipsă de curaj. Dulce ploaie, oare nu pot să‑ți spun niciodată cât te iubesc, cu disperarea celui care a fost dincolo și pentru care destul nu‑i niciodată destul și cu fruntea netedă și nechibzuită a celui pentru care fiece zi e un nou început și pentru care ogoarele și pădurile existenței se întind la nesfârșit, ah, rămâi, rămâi – ah, rămâi –
Erich Maria Remarque, Porto Ronco [înainte de 20.04.1938]
Către Marlene Dietrich, Beverly Hills, North Crescent Drive
CMD 196
Dulcea mea, iubirea mea, să‑mi închipui că poate nu mai primești scrisoarea asta – fiindcă deja ai plecat, fiindcă ești deja pe drum –
cine să creadă așa ceva ?
Câteodată simți că nu se mai poate – fiindcă bezna din jur crește, fiindcă norul de pulbere devine tot mai perceptibil și uneori, în timpul nopților, huruitul înfundat de dincolo de orizont –
Câteodată seamănă puțin cu o ultimă vacanță – aceste zile care se îndepărtează într‑un zbor ireal, cu ultima ridicare a raniței și coborârea neauzită pe trepte la revărsatul zorilor –
nu este frică, draga mea. De ea ne‑am dezvățat cu toții de multă vreme. Nu este nici lăcomie și nici tristețe. Ne‑am obișnuit cu toate cu o teribilă naturalețe. Dimpotrivă, e mai curând o uluire – o înălțare a capului și o uluire – că încă nu s‑a sfărâmat, că încă n‑a murit, că încă e aici, departe, e drept, dar scânteind, fulgerând, o lucire, o lumină a Nordului alcătuită din mii de făgăduințe –
Avem cu toții în inimile noastre atât de puțină căldură pentru noi înșine – noi, copii ai unor vremuri încâlcite – atât de puțină încredere în noi – mult prea mult curaj și mult prea puțină speranță – toți, doar niște bieți soldați mărunți care mărșăluiesc și mărșăluiesc și nu știu ce altceva mai există în afară de mărșăluit –
Niște soldați ai vieții, mărunți, proști – copii ai unor vremuri încâlcite – care uneori au un vis noaptea –
Nu fi tristă fiindcă îți scriu așa ceva – nu vreau să fii tristă – ajunge cât ai fost. Nici eu nu sunt – eu nu‑s niciodată trist. Știu prea multe despre sfârșit ca să fiu trist.
Știu și cât de mult înseamnă să‑ți poți întinde mâinile – să privești florile de magnolie dintr‑o vază veche din dinastia Han – să‑i poți dărui ciocolată unui copil – și să‑ți iei imediat pătura din lână de vicunia și să poți dormi înfășurat în ea, ținându‑l în mână pe micul Cristofor primit de la tine ; l‑am avut la mine când mașina a zburat peste gardul parazăpadă –
Cea mai plăcută dintre melancolii – să dorm cu pătura ta –
© Polirom
