© Tracus Arte
Recent, Teodora Coman a publicat volumul de poezie
Lucy (ed. Tracus Arte). Bogdan-Alexandru Stănescu scrie pe coperta a patra: „
Lucy e arheologie: povestea acestui șantier poetic începe acum mai bine de trei milioane de ani, odată cu descoperirea australopitecului femelă din Etiopia, arhetip al speciei, traversează pliurile timpului, trece prin prezentul unde compasiunea e arătată printr-un SMS taxabil, într-o țară a dezechilibrului patologic dintre emoțional și gestual, dintre conținut și titlu, apoi forează într-un viitor cu anotimpuri incerte, excedate și peisaje năpădite de șantiere de construcții. Lucy e arheologie.”
Volumul se deschide cu un citat din Beatles, din Lucy in the sky with diamonds. Cine e Lucy a ta? Când ai intuit-o și când s-a format?
Lucy e și adevăr arheologic, și ironie, fiindcă fosila nu are legătură cu fata cu ochi caleidoscopici din versurile melodiei celebrilor Beatles, ci cu preferința muzicală a celor care au descoperit-o în 1974. De fapt, Lucy nu-i a nimănui, sau e a tuturor, dar imposibil de evitat în reconstituirea evoluției speciei noastre. Ea e și dovada precarității rasei umane, care nu va supraviețui decât ca material genetic, prin mostre organice transportate altundeva, atunci când Pământul va deveni de nelocuit. O probă de țesut sau un fragment fosilizat e suficient pentru extragerea informațiilor ADN și reconstituirea întregului. Trecutul și viitorul nostru depind de cod, nu de indivizi. Adevărul se află în microunivers, indiferent de dimensiunea temporală. Lucy e un nume conjunctural, prea banal pentru importanța ei antropologică, putea fi oricare altul, dar opune adevărul științific celui biblic. Nu, la început nu a fost Cuvântul, ci viața, nesinchisită de limbaj, care nu avea să apară decât mult mai târziu, așa cum informațiile științifice oferite de rămășițele care compun 40 la sută din scheletul lui Lucy demonstrează că mersul biped a precedat creșterea în dimensiune a creierului, deși ne-a plăcut să credem contrariul.
Dacă ai avea ocazia, ai face o călătorie în Hadar, să vezi habitatul unde a fost descoperită?
Nu, pentru că reveria e mai puternică decât călătoria, probabil că m-ar dezamăgi, aș repeta un film de pe Discovery în care aș simula un efect de surpriză în fața unei zone destul de aride din cauza prestigiului arheologic. Mai e și multă comoditate la mijloc, apărută prin inversarea raportului dintre copie, reprezentare și original: avem acces, mai întâi, la imagini (simulacre) pe internet și abia apoi la realitatea pe care o surprind. Spre rușinea mea, prefer click-ul în locul deplasării.
Lucy poartă și amprenta perioadei de izolare. Tu îi spui „dezmăț global”, în care lucrurile cu care eram obișnuiți capătă felurite deformări sau dimensiuni: inteligența se mișcorează, confortul și acomodarea au sensuri noi.
Lucy s-a suprapus perioadei ăsteia pandemice smintite fără să-mi fi propus asta. O știre locală anunța descoperirea unor rămășițe de importanță arheologică în arealul destinat construirii unui hipermarket. Rămășițele umane au fost etichetate cu coduri din litere și cifre care nu spun nimic, nu cu nume, ca celebrele fosile ale umanității. Așadar, și arheologia este marginalizată, la fel ca orice cultură mică. De la ideea de marginalitate, amestecată cu cea de precaritate, a pornit isprava numită Lucy.
„n-avem resursele transformării unui vis/ în ceva palpabil”, scrii într-un poem. Când sportul național devine ratarea, ce pas mai rămâne de făcut în următorul cadru?
Nu știu, resemnarea cu ideea, indiferența majoritară sau încercarea de a schimba ceva, încă minoritară. După 30 și ceva de ani de lentoare evolutivă, mă simt blocată în scepticism.
Cinci lucruri de care depinzi. Poți inversa această situație?
Depind de mult mai mult decât de cinci lucruri, dar mă limitez la cele mai pragmatice: (deocamdată) mască și dezinfectant, telefon, portofelul cu acte și bani. Doar când se va termina pandemia, ordinea va deveni reversibilă sau opțională. E straniu că legea te obligă la dotarea cu obiecte pe care le folosești ori rar, ori deloc. Ne dotăm cu extinctor sau trusă de prim-ajutor pe care mulți dintre noi nu am fost instruiți să le folosim. Izolarea în casă m-a făcut să-mi revizuiesc relația cu obiectele: depindem într-o asemenea măsură de ele, că nu ne mai putem limita la categorii sau ierarhie, sau la Obiectul pe care l-am lua pe o insula pustie, nu, ne-am lua, dacă am putea, întreaga casă, comprimată în portbagajul mașinii. De fapt, nici nu mai există o distincție clară între uman și obiectual, ne-am ,,încâlcitˮ inevitabil.
Dacă ai avea o dronă, de unde și ce ai vrea să transmiți?
Dacă aș avea o dronă, aș trimite-o în toate culisele deciziilor proaste, ale căror efecte le suferim cu toții.
Ce capcane cognitive a evitat Lucy pe măsură ce se forma?
Nu știu exact cât a evitat, dar știu că a reușit să lege trecutul de viitor. Fragmentarismul, de exemplu, caracterizează atât recuperarea unui schelet hominid prețios, cât și donarea de organe. Recuperarea ia în calcul orice mic detaliu într-un puzzle revelator pentru înțelegerea noastră ca specie. Tot așa, prin moarte, putem deveni mai valoroși prin părțile din corp nealterate, încă funcționale, care pot fi separate și transferate în alte corpuri vii cu disfuncționalități. Ideologia întregului se dovedește, deseori, depășită de nevoile concrete.
Îți imaginezi cum va fi când „toate se vor așeza exact așa cum trebuie”?
Când ,,toate se vor așeza așa cum trebuieˮ, nu va mai exista ierarhie, lumea va fi pe pilot automat, în fuziunea subiect-obiect; factorul uman va fi mai mult decorativ în peisajul tot de el creat, cu mașinării ca el care îl transformă într-un subiect inert, inerțial, dar poate mai puțin nociv.
