Ligia Pârvulescu: „Un film vechi este o mașină a timpului”

Cum e pentru tine să te uiți la filme create în urmă cu aproape 6 decenii?

Magic. Pentru mine vizionarea de filme este o călătorie în alt univers. Un film vechi este o mașină a timpului. Mă integrez perfect în atmosfera respectivă, totul e ca și cum aș trăi atunci și acolo, păstrând în același timp conștiența neștirbită a faptului că mă găsesc acum și aici. Mi se întâmplă ca, fără să vreau, tocmai datorită acestei dedublări, să-i spun așa, să compar un film vechi cu o versiune mai nouă, un remake. Și, de multe ori, mă surprind preferând varianta mai veche, poate tocmai pentru acest atribut, al deceniilor care au trecut peste film. Fără să mă desprind de acțiune rulez undeva în background gândul că o parte din actorii de pe peliculă nu mai există decât în acel univers înregistrat, unde joacă același rol în momentul în care apăs pe „play”. Iar asta mă duce cu gândul la noi, cei care trăim în filmul realității de azi – și mă întreb ce rol jucăm în filmul de aici și al cui e degetul care apasă pe „play”.

În același timp, recunosc că am o preferință pentru filme în care se desfășoară dialoguri cu miez și totul este învăluit de o anumită eleganță a atitudinii personajelor, nu spun că nu există aceste lucruri și în filmele noi, dar îmi pare că uneori le regăsesc cu mai multă ușurință în filmele făcute cu decenii în urmă.

The Visit este o ecranizare după comedia tragică Der Besuch der alten Dame, de Friedrich Dürrenmatt, în regia lui Bernhard Wicki. Filmul îi are protagoniști pe Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Au existat numeroase adaptări după opera lui Dürrenmatt - pentru televiziune, operă, musicals, teatru radiofonic, telenovele etc. Ecranizarea din `64 a lui Wicki nu este fidelă piesei, apar numeroase „alterări”. Cum ți s-a părut filmul acesta, care au fost punctele atractive?

Filmul îmi pare atât de bine făcut și de complex încât chiar îmi e greu să-i găsesc doar câteva puncte atractive. Tema în sine, cea a răzbunării, a unei vieți puse în slujba acestei energii care consumă ființa umană atât de mult, îmi pare extrem de generoasă în contextul în care toată acțiunea se desfășoară sub semnul moral al dreptății. Filmul, ca și piesa de altfel, ridică aceleași întrebări, iar răspunsurile nu diferă foarte mult. Ingrid Bergman joacă impecabil rolul unei femei (Karla Zachanassian) traumatizate în tinerețe de personajul adus la viață de Anthony Quinn (Serge Miller). Această femeie, ajunsă foarte bogată la maturitate, revine în orașul natal doar pentru a se răzbuna pe cel care a sedus-o și a abandonat-o și, alături de el, pe toți cetățenii acelui oraș pe care, în setea ei vindicativă, îl cumpărase treptat, bucată cu bucată. De la un punct încolo al filmului și al piesei te afli practic în situația în care devii martorul unui film în film sau al unei piese în piesă. Cetățenii orașului Güllen au ajuns de fapt în proprietatea Karlei (Ingrid Bergman). Și spun asta pentru că această femeie bogată și răzbunătoare se folosește de setea de bani a acestora (oferise cetățenilor și orașului o sumă imensă pentru a-i scoate din sărăcie cu condiția să-l ucidă pe cel care o sedusese și o abandonase, lăsând-o însărcinată și contestând paternitatea copilului care murise după un an de viață, generând astfel pentru Karla eticheta de femeie ușoară și condamnând-o ulterior la o viață de bordel în Trieste, unde își găsise un soț bogat) pentru a le observa comportamentul, reacțiile și, în esență, nivelul moral – toți acești oameni sunt niște obiecte, niște specimene prin intermediul cărora ea scoate la lumină tot ceea ce este mai injust și lipsit de suflet într-o ființă umană. Ce altceva devine un om fără suflet decât un obiect asupra căruia se poate exercita un drept de proprietate, te face filmul să te întrebi. Acești cetățeni ai Güllen-ului (care pot fi cetățeni ai Oriunde-ului, ca să spun așa), deși inițial iau partea concetățeanului lor, Serge (Anthony Quinn), afirmând că nu se poate ca un om să plătească cu moartea o greșeală din tinerețe, treptat (și incredibil de repede) se transformă în mașinării de vânătoare ale prietenului lor din copilărie, ale omului de lângă ei – și nu pentru a face dreptate, deși asta se invocă la modul universal în film; ci pur și simplu pentru a obține acea sumă enormă de bani care i-ar scăpa de sărăcie. Finalul filmului diferă față de finalul piesei. În piesă, Anton Schill (cu numele de Serge Miller în film) moare la final; în film, Karla îl lasă pe Serge Miller să trăiască printre cei care atât de ușor au fost dispuși să-l ucidă, punându-i și pe aceștia din urmă în situația de a-l vedea în continuare pe concetățeanul lor în viață, amintindu-și permanent de intențiile lor criminale la adresa lui. În cele din urmă, ajungi să te întrebi care dintre variante este mai grea, pentru că amândouă reprezintă de fapt două feluri diferite de a muri – prima rapid, la propriu și la figurat, a doua lent, o moarte înceată, conștientă și chinuitoare a întregii ființe, o moarte perfect conștientizată – cu condiția apriorică a existenței unei conștiințe. Vorbim aici de două finaluri diferite având însă aceeași sursă: răzbunarea. Care este mai dureroasă, răzbunarea frustă, directă, soldată cu moarte fizică, precum se arată în piesă, sau cea subtilă din film, care își infiltrează otrava cu efect lent pe întreg parcursul existențial al celor implicați?

Ar fi foarte multe de spus, aș vrea totuși să punctez un moment din întregul eșafodaj atât de bine alcătuit al întregului film, un moment despre care nu aș putea spune că a fost atractiv, dar care pentru mine a avut impact. E vorba de momentul în care Serge este condamnat de concetățenii și prietenii săi la moarte prin reintroducerea în legislație a pedepsei cu moartea, ce fusese abolită cu ani înainte, condamnare făcută exclusiv cu scopul de a obține avantajele financiare oferite de Karla. Serge acceptă ideea condamnării, nu se opune, moment în care ceilalți îi oferă o simplificare a situației și a bătăii de cap pe care ar fi avut-o cu uciderea lui: îi oferă un pistol pentru a se sinucide. Ce exemplu mai bun de lipsă de asumare a responsabilității propriilor hotărâri a unei comunități decise de a linșa pentru bani pe unul dintre membrii săi decât acesta. Serge refuză această ieșire din situație invocând tocmai acest motiv – pedeapsa concetățenilor săi este să trăiască cu ideea unei omucideri, nu a unei sinucideri, cu toate implicațiile morale ce decurg din această alegere.

Filmul are desigur și alte planuri, un alt plan important este cel al femeii traumatizate în dragoste, femeie care alege să se împietrească sufletește și să nu mai iubească alt bărbat, dedicându-și întreaga viață răzbunării. Și aici sunt multe lucruri de spus legat de mecanismele care stau la baza acestei alegeri, dar din punctul meu de vedere, în film, precum și în piesă, primează planul care aduce în discuție toate aceste aspecte ale umanității, ale condamnării, ale justiției, ale prevalenței interesului material asupra oricărui alt ideal umanitar recunoscut la nivel teoretic de întreaga omenire și aplicat doar la nivel de vorbe ce vin în contradicție directă cu faptele ce converg, în realitate, spre omucidere. Ar mai fi de amintit și dimensiunea religioasă, christică, pe care o aduce în dezbatere acest plan; ea există, după părerea mea – și anume condamnarea la moarte a aproapelui, a prietenului, dezbaterea pe tema iertării.

Filmul este complex, și deși calitatea înregistrării a lăsat de dorit, acest lucru nu a constituit o piedică pentru mine ca pe timpul vizionării să fiu complet atrasă în film, în dialogurile, problematica și interpretarea personajelor.

Când ai auzit pentru prima dată de Friedrich Dürrenmatt? În 2021 se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui.

Prima oară am auzit de Friedrich Dürrenmatt în facultate, în contextul unei discuții legate de comedie. Comedia este într-adevăr unul dintre mijloacele cele mai de impact prin care se poate transmite un mesaj tragic, profund uman, asupra căruia gândirea poposește cu atât mai mult cu cât seriozitatea este îmbrăcată în haine de carnaval.

După vizionarea filmului The Visit, ai cumpăra și cartea? Volumul Vizita bătrânei doamne a fost publicat la Polirom, în traducerea lui H.R. Radian.

Da, categoric. Sunt convinsă că tot ceea ce în film a fost suprins atât de fin și de complex are la bază o carte excelentă în care toată problematica expusă pe peliculă poate căpăta inclusiv noi interpretări.

Un moment favorit din film a fost....

Ar fi toate acele momente în care se arată cum, în pofida afirmațiilor intens morale cu privire la susținerea lui Serge, oamenii în fapt își dovedesc adevăratele intenții prin acțiunile întreprinse – de exemplu, cumpărarea pe credit de bunuri pe care nu și le permit financiar în ideea că vor primi banii de recompensă din partea Karlei pentru condamnarea la moarte a lui Serge, precum și scena de vânătoare în oraș a panterei Karlei – care este de fapt un pretext pentru a desfășura o vânătoare a lui Serge. Scena se termină cu uciderea panterei de către Mathilde, soția acestuia, tocmai pentru ca oamenii să nu mai aibă acoperirea unei vânători a unui animal pentru a-i ucide soțul. Toate lucrurile care converg într-un crescendo spre exprimarea directă a hotărârii de a-l ucide pe Serge sunt impresionante – în cazul panterei, oamenii se opresc în momentul în care pretextul uciderii animalului este înlăturat; însă, ulterior, nu vor mai avea nevoie de niciun pretext pentru a desfășura tot procesul ce duce la uciderea concetățeanului lor.

Ce alte filme adaptate după cărți te-au impresionat în această perioadă de pandemie, când cu toții am petrecut, poate, mai mult timp uitându-ne la filme?

Am revăzut Fight Club, în regia lui David Fincher, după cartea lui Chuck Palahniuk, filmul este un clasic deja. Nu-l mai văzusem de mult și în această perioadă a fost un ingredient bun în mix. Un alt ingredient important a fost Call Me by Your Name, în regia lui Luca Guadagnino, după cartea cu același nume a lui André Aciman. Un film extraordinar, cu o atmosferă de o eleganță greu de descris. A fost o surpriză totală, impactul a fost mare și neașteptat. Un film solar, minunat, care este și o să rămână printre filmele mele preferate. Call Me by Your Name este pentru mine momentul culminant de lumină al filmelor pe care le-am vizionat în perioada pandemiei.

Ce alte ecranizări după opera lui Dürrenmatt ai recomanda cititorilor & cinefililor care urmăresc site-ul Dlite?

The Marriage of Mr. Mississipi, cu titlul original Die Ehe des Herrn Mississippi, film apărut în 1961, în regia lui Kurt Hoffmann, după piesa cu același titlu a lui Friedrich Dürrenmatt și avându-i în rolurile principale pe Otto Eduard Hasse și Johanna von Koczian.

Ligia Pârvulescu a absolvit cursurile Facultății de Drept a Universității București și pe cele ale Facultății de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative București, urmate de un master în Muzeologie și Patrimoniu Cultural. A urmat cursuri de dans și de istoria artei, precum și cursuri de muzică la Școala de Artă București. În 2014 debutează cu volumul de poeme Fluvii de asfalt, Casa de Editură Max Blecher. A publicat poezii în revistele literare Familia, Oglinda Literară, DLITE etc.