© Polirom
„[…] cel mai bun roman de pînă acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după – iată – cinci romane publicate în tot atîția ani (unele premiate și deja traduse), își poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tînăr romancier al momentului.
Nume:
Tudor Ganea
Anul nașterii:
1985
Locul nașterii:
București
Domiciliu actual:
?
Cărți publicate:
Cazemata (Editura Polirom, 2016);
Miere (Editura Polirom, 2017);
Porci (Editura Polirom, 2018);
8 (Editura Polirom, 2019);
Cântecul păsării de plajă (Editura Polirom, 2021).
CÂNTECUL PĂSĂRII DE PLAJĂ
„De când primise vestea că acea excrescenţă – pe care medicul urolog i‑o simţise la deget în timpul tuşeului rectal – ar putea fi cancer de prostată, Ainur dormea mai mult pe burtă şi evita să se aşeze pe suprafeţe dure. Aceea era metoda prin care se decisese să‑şi menajeze „ghinda“. Să nu apese cumva pe „ghindă“. Aşa îl auzise pe doctor botezându‑i nodulul proaspăt depistat de degetul său mijlociu:
— Opa! Ce avem aici? O ghindă.
Deşi se simţise inconfortabil când îşi dăduse chiloţii jos şi se pusese în patru labe pe marginea patului îngust din cabinet, în momentul în care doctorul îi vârâse degetul în adâncul anusului şi îi comunicase existenţa acelei nereguli crescute înăuntrul său, Ainur se abandonase complet gestului de penetraţie la care era supus şi mai că i‑ar fi spus medicului să‑şi bage toată mâna în el şi să controleze pe îndelete, ca într‑o păpuşă de cârpă. Disconfortul din debutul consultului lăsase loc unei capitulări totale a pudorii. Simţise degetul cum îşi concentrează căutarea în preajma acelei umflături pe care, odată descoperită, medicul începuse să o pipăie, să o apese, oferindu‑i în premieră lui Ainur conştientizarea nodulului crescut în el. Prin mişcările circulare ale degetului său mijlociu, urologul intermediase prezentările dintre Ainur şi ceea ce putea fi o tumoare malignă. Le făcuse cunoştinţă:
— Ainur, ea e Ghinda! Ghinda, el e Ainur!
Deşi avea puţin sub 50 de ani, tătarul ieşise din cabinetul urologului ca şi când ar fi avut de două ori mai mult. Suspiciunea medicală îl îmbătrânise subit cu jumătate de secol. Abia se mai târa. După ce băuse cinci pahare cu apă din dozatorul pentru pacienţii clinicii, îşi prăbuşise toate cele 150 de kilograme într‑unul dintre scaunele de plastic din sala de aşteptare şi privise linoleumul mai bine de jumătate de oră. Încercase să‑şi vină în fire, să se gândească, să înţeleagă, însă ceva din modelul linoleumului îi deturna constant introspecţia. Ceva din micile forme ovoidale desenate pe suprafaţa lui gumoasă. Ceva din organicitatea întrepătrunderii lor. Ceva din felul în care se multiplicau şi se extindeau către plinte. Când neregula anatomică recent adusă la cunoştinţa sa reuşise într‑un final să‑i forţeze porţile imaginarului, Ainur se ridicase şi se îndreptase spre ieşire cu paşi mari, strecurându‑şi cu atenţie vârfurile picioarelor prin covorul de ghinde ce răsăreau cu miile din pardoseala clinicii.
Din acea zi intră în civilizaţia tumorilor. Le vedea pretutindeni. Le dibuia în toate formele rotunjite din jurul său, indiferent de dimensiune, însă celor mai multe le găsi corespondentele maligne în mâncare. În seara de după consult privise îngrozit la pârjoalele din farfurie fără să se atingă de ele. Se culcase nemâncat. A doua zi, la micul dejun, i se făcuse greaţă văzând ouăle ochiuri cum sfârâiau în uleiul încins din tigaie. Renunţarea la pârjoale şi ouă ochiuri constituise debutul unei noi diete ce continuase cu eliminarea din alimentaţie a nucilor, fasolei, mazării, chiftelelor, cârnaţilor şi se desăvârşise prin excluderea tuturor alimentelor cu forme convexe. Adică, printre multe altele, toate fructele şi legumele în starea lor brută, neprelucrată.
La început o pusese pe soţia sa – Delia – să‑i taie cartofii pe cât de rectangular posibil, pentru ca în scurt timp femeia să se pomenească eliminând orice curbură din toate preparatele. Oriunde găsea o rotunjime, cuţitul o îndrepta. O răzuia. O extirpa. Încet‑încet, farfuriile concepute în sânul familiei Omer începură să capete o patină cubistă. Totul era tăiat cubuleţe. Alimentele comestibile deveniră exclusiv cele cu model pătrăţos. Nimic nu scăpa preciziei chirurgicale cu care Delia învăţase să înlăture urmele sfericităţii ce‑i aminteau lui Ainur de tumori. Nici măcar ceapa. Deşi fusese până atunci leguma sa preferată, din care îi plăcea să muşte cu voluptate, Ainur renunţă complet la acel obicei şi o puse pe Delia să‑i toace ceapa cubuleţe, ca pentru omletă. Aceea era singura formă de prezentare a cepei pe care creierul lui o accepta ca fiind comestibilă. Când tăia o bucăţică de slănină, avea pregătit un bol plin cu ceapă tocată mărunt pe care o mânca cu linguriţa. Cefele de porc trebuiau să aibă colţurile drepte, perele făcute piure, iar merele le mânca date pe răzătoare. În numai câteva zile de la tuşeul rectal, toate obiectele rotunjite de natură sau de mâna omului împrumutaseră ceva din patologia cancerului. Nodulii îl pândeau ascunşi în cele mai neaşteptate rotunjimi. După numai o săptămână, viaţa îi deveni un iad în cazanele căruia fierbeau, laolaltă cu el, tumori de toate dimensiunile, ca nişte perişoare maligne. Programarea la puncţie o avea abia peste şase luni – asta pentru că valorile PSA‑ului erau puţin peste valorile normale şi urologul hotărâse să‑i monitorizeze nodulul ecografic în toată acea perioadă –, iar hotărârea de a dormi pe burtă o luă din speranţa iluzorie că acea menajare a şezutului va stopa cumva creşterea
ghindei, pe care, printr‑un efect miraculos al placeboului psihosomatic, ajunsese s‑o simtă.
© Polirom
