Liina se trezește în toiul nopții. Se simte epuizată. Cu toate că a dormit mai mult decât ar fi vrut. KOS nu indică nicio deviație. Pentru orice eventualitate își înțeapă degetul și pune smartcase-ul să-i facă o analiză de sânge. Între timp, se ridică și merge încet către bucătărie, ca să-și ia ceva de băut. Părinții au lăsat geamurile și ușile de la balcon deschise, dar abia că s-a răcorit puțin. Liina iese pe balcon și privește cerul înstelat, se uită la orășelul liniștit, întunecat, apoi înspre râul Lahn, care curge moleșit pe lângă case, înspre lacul din spate, care surprinde calm și liniștit lumina lunii.
Se gândește la Yassin, la furtunurile și aparatele care au grijă de el, ca să rămână în viață, asta în caz că va putea rămâne în viață. Îi revin în minte înregistrările pe care se poate observa cum cade în fața trenului, de parcă tocmai le-ar fi văzut. După care imaginea cu brațul lui Kaya Erden, atârnând flasc. Amândoi au fost atacați în aceeași zi, la aceeași oră. Unul e mort, celălalt aproape mort. Ceea ce îi leagă e faptul că lucrau la aceeași poveste, despre care nimeni nu știe nimic. Nimeni în afara celor care voiau să-i vadă pe cei doi morți. Ce aflaseră? Liina se uită la ceas: nici măcar miezul nopții. Merge înapoi în bucătărie, pune paharul pe masă, aduce bodybagul și smartcase-ul din cameră, după care părăsește locuința, fără să facă vreun zgomot.
Ethan și Özlem sunt la agenție, și nu sunt singurii de acolo. Ce s-a întâmplat cu Yassin și Kaya Erden nu-i lasă pe niciunul să doarmă. Toți lucrează la propriile articole, iar restul timpului îl dedică căutării unor indicii.
– Ar fi putut să-mi zică și mie cineva că sunteți aici, spune Liina indignată.
– Özlem a zis că trebuie să te menajezi! se apără Ethan.
Özlem se ferește nervoasă de privirea ei.
– Aveți vreo idee?
– Avem accces la cloudul lui, cel puțin la părți din el, spune Ethan. Șade la biroul lui Özlem, iar ea e lângă el. Anumite părți sunt criptate suplimentar. Avem profilul de mișcare, nu chiar complet, dar totuși. De la Kaya nu avem absolut nimic, în cazul ei avem doi oameni care încearcă să găsească o cale de acces la datele ei. Dar asta poate să dureze.
– Cineva ca ea știe ce poate poliția, ce putem noi, ce pot serviciile. Știe mai bine decât Yassin și decât noi toți laolaltă.
Özlem se ridică și se plasează în spatele lui Ethan, de parcă ar fi vrut să sublinieze, fără ca asta să aibă vreo relevanță, că ea e șefa. Iar el doar execută.
Ușa biroului e deschisă, în noaptea asta toate ușile rămân deschise. Liina nu e obișnuită ca spațiile agenției să fie folosite astfel. De obicei se evită ca vreun lucru de acolo să ajungă afară. Sau să aducă vântul ceva, ce nu-și are locul printre ei, înăuntru. În agenție mai lucrează cam douăzeci de oameni și se pare că acum sunt toți prezenți. Douăzeci dintre cei mai rezervați oameni din țară, ale căror familii, iubiți, iubite cred că ei fac cu totul și cu totul altceva.
– Cu ce pot să ajut? întreabă Liina.
Ethan se întoarce și îi aruncă o privire lui Özlem. Özlem dă din cap. Apoi el se întoarce din nou către Liina.
– Poate te mai uiți încă o dată, dintr-o perspectivă nouă, pe protocolul de mișcare?
Ocolește biroul și se pune lângă Özlem, șefa ei. Pe monitor se vede ziua de dinaintea accidentului (ea îi spune accident). Semnalul din smartcase se mișcă de la locuința lui din Frankfurt-Wiesbaden până la agenția de pe Theaterplatz și înapoi. În Wiesbaden mai face o mică buclă. Traseul lui de alergat, presupune Liina. Cine face sport, primește puncte suplimentare pentru ajutorul medical și o locuință mai frumoasă.
– Suprapune înregistrările de săptămâna trecută.
Ethan face ce îi spune și descoperă o monotonie covârșitoare. Zilele se deosebesc foarte puțin în ceea ce privește distanțele parcurse și orele. Și traseul de alergat este aproape identic. Există mici abateri, dar în principiu e același.
– Încă o săptămână.
Nicio surpriză. Viața unui om organizat, disciplinat, plictisitor.
– El a programat asta? Dacă el a programat-o, îi lipsește orice pic de fantezie, spune Ethan și adaugă o a treia săptămână.
– Sau chiar dimpotrivă. Există detalii care fac fiecare zi diferită, spune Özlem.
– Ok, dar își bate joc de noi. Astea nu sunt datele lui reale.
– Nu de noi își bate joc.
– Știi la ce mă refer, spune el, și își vede mai departe de lucru.
Liina reușește într-un final să surpindă privirea lui Özlem, dar nu pentru mult timp. E foarte clar că pentru Özlem e stânjenitor să se afle în aceeași încăpere cu ea.
– Liina, haide, încercăm mai departe să ajungem la profilul său real și la datele relevante din cloudul lui. Te rog să verifici notificările care au legătură cu Ministerul Sănătății. Olga a început deja.
– E aici Olga?
– De azi dimineață.
Liinei nu îi vine să creadă că Olga a venit de dimineață. De obicei doarme dimineața pentru că lucrează nopțile. Probabil a fost toată noaptea pe drumuri, a dat un bună dimineața, după care s-a pus să doarmă întâi.
– Unde e?
– În biroul lui Yassin.
Dă aprobator din cap și se îndreaptă într-acolo.
Înainte să ajungă în încăpere îi fulgeră în minte amintirea cu Yassin, cum s-a culcat, cum a vorbit, cum s-a certat cu el. Alaltăieri. Chiar au trecut abia două zile?
Se oprește în tocul ușii, o vede pe Olga, care se uită atentă, cunfundată, la ceea ce vede pe monitor și nu o remarcă sau nu vrea să se întrerupă, fiind foarte concentrată. Liina o privește un moment. Olga a încărunțit, poartă părul ras pe partea dreaptă, iar pe cealaltă are dreadlocks. Părul scurt lasă să se întrevadă un tatuaj, un ren stilizat, un fulg de nea. În urechea dreaptă are treisprezece găuri. Poartă o rochie scurtă de in, în picioare nimic în afară de o pereche de sneakeri de in, cărora le-a lăbărțat șireturile. Olga are cam între patruzeci și cincizeci de ani, lucrează în jurnalismul de date, e hackeriță și expertă în recunoașterea algortmilor. Și uneori filmează documentare.
– Am auzit că ai ajuns astă noapte, îi spune Liina.
Olga ridică scurt mâna, are de terminat ceva, după care își îndreaptă privirea către ea.
– Ah! i se citește bucurie pe față, se ridică și o îmbrățișează. Bineînțeles, e o chestiune de onoare.
La începutul anului, bucata de la Marea Nordului, dintre Oldenburg și Bremen, a fost evacuată complet, datorită furtunilor iernatice care, de mulți ani, încep toamna. Puhoaie de apă care au distrus terenuri imense, fără ca pagubele să mai poată fi remediate.
– Rostock nu se duce de râpă atât de repede. Comparativ cu zona vestică, Marea Baltică e inofensivă. Fă-mi odată o vizită!
– Sigur. Ambele știu că minte. Cu toate acestea zâmbesc.
– Hai, așază-te lângă mine, spune Olga, îmi poți da o mână de ajutor.
– Pentru asta am venit.
Olga face un rezumat la ceea ce a lucrat până acum.
– Am făcut o evaluare a activității în social-media a mai multor persoane care lucrează la Ministerul Sănătății. Atât conturile lor private, cât și cele oficiale. Și toate comunicatele de presă și alte notificări ale ministerului, precum și temele care se pun în discuție într-o a treia grupă, de lobbyiști. Găsesc tot felul de chestii amuzante – trendul în materie de biciclete în luna aprilie poate fi pus pe seama lobbyistelor. Îi arată Liinei cu repeziciune câteva poze. Și ce e amuzant e că din analiza activităților private ale angajaților nu reiese că vreunul dintre ei ar merge des cu bicicleta, sau măcar uneori. Râde. Dar asta nu e treaba noastră. Sau?
– Vezi mai departe, spune Liina și încearcă, fără succes, să înțeleagă datele prin care gonește Olga.
– Ok, temele de la ordinea zilei sunt: revizuirea sistemului de puncte. Testarea alcoolemiei din sânge de trei ori pe zi, testarea urinei în fiecare dimineață, și dacă ești bine, poți să aduni puncte la nesfârșit. Camere cu un singur pat pentru toată lumea. Râde din nou. Serios, sunt câteva restricții extreme. Alimentația va fi și ea complet controlată, prin comparația cumpărăturilor făcute cu KOS.
– Pe mine mă miră că asta nu se face încă.
– Păi, durează până termini de programat în așa fel încât să funcționeze perfect. Mai avem un punct pe care se pune mare accent: întocmirea unei baze de date genetice. Care ar depăși cu mult orice bază de date de sânge sau țesuturi.
Liina dă aprobator din cap.
– Toată agenda asta este acceptată mai degrabă cu stoicism.
– Ceea ce duce către adevăratul scandal. Nu văd niciun punct care ar fi putut fi atacat. Și chiar dacă Yassin ar fi descoperit ceva, de exemplu divulgarea datelor unei alte țări sau vinderea datelor personale unor concerne farmaceutice – celor din minister le-ar fi putut fi indiferent, la două treimi din populație le e indiferent.
Liina dă aprobator din cap.
– Deci ce nu i-ar lăsa indiferenți pe oameni?
Olga dă din umeri și se lasă cu spatele pe spătarul fotoliului lui Yassin.
– Noi avem ce ne trebuie. Majoritatea chestiilor chiar ne pot fi indiferente.
Pentru câteva secunde Liina aproape că o crede. După care îi vine să râdă. Își dă seama că n-a mai râs de mult din tot sufletul. Și cât de mult i-a lipsit Olga.
– Hai, zi odată.
– Dorința de a avea un copil rămâne o temă sensibilă.
Legalizarea avortului și efectuarea lui fără nicio problemă au putut fi implementate doar pentru că alternativa era politica unui singur copil. Numărul locuitorilor din Europa scăzuse cu aproape patruzeci la sută datorită epidemiilor cu rujeolă și a rezistenței la antibiotice, dar pentru a menține ecosistemul stabil, acum, după ce se elaborase un antibiotic eficient și după ce printr-o măsură radicală de vaccin obligatoriu se eradicase rujeola, rata nașterii nu trebuia să crească prea mult.
– Majoritatea oamenilor sunt încă interesați să se pricopsească în mod voluntar cu urmași, să-și limiteze libertățile personale și mai mult. Olga nu-și dă seama că de data asta Liina râde împreună cu ea.
– Apoi mai e faza cu clonarea. Care încă îi înspăimântă la culme pe oameni. Clonele sunt o idee horror, pe care știința nu o poate echilibra cu nimic care să calmeze oamenii. Ce-ar mai fi? Manipularea genetică la însămânțarea artificială e la fel de problematică din punct de vedere emoțional ca și asta cu clonele, pe de-o parte, pe de altă parte, o metodă tot mai îndrăgită.
– Și asta e ceva, ce ar fi putut descoperi Yassin?
– Habar n-am. N-am descoperit nimic concret.
– Nimic concret, dar . . . ?
– Trebuie să mănânc ceva. Olga se ridică și o privește încrezătoare. Vii cu mine?
Fragment din: Zoë Beck ,
Paradise City © Suhrkamp Verlag 2020
Zoë Beck | © Victoria Tomaschko
Zoë Beck s-a născut în anul 1975 la Ehringshausen. Este scriitoare, traducătoare (printre alții i-a tradus pe Amanda Lee Koe și James Grady), editoare (CulturBooks), directoare de sunet și programe TV. Trăiește și lucrează la Berlin. Zoë Beck este considerată una dintre cele mai importante voci ale scenei de literatură polițistă germană și a obținut numeroase premii, dintre care amintim Premiul „Friedrich Glauser” și Premiul Radio Bremen pentru literatură polițistă. Pentru Paradise City a primit în anul 2020 Premiul German pentru Literatură Polițistă iar în 2021 Premiul Fundației Heinrich Böll.
