Volumul de debut este câștigătorul Concursului de debut în poezie „Max Blecher”, ajuns la ediţia a zecea. I-ai citit pe ceilalți scriitori care au debutat în urma acestui concurs? Simți că ai ieșit din habitatul anterior cu acest debut?
Acum, că mă uit pe lista câștigătorilor, îmi dau seama că de la un capăt la altul am citit doar cărtea lui Hutopilă și pe cea a lui Flo Popa. Ups, mai și scrie Claudiu să nu te înscrii la concurs dacă n-ai citit ce s-a publicat în anii anteriori, sau ceva de genul. Pe celelalte nu le-am cumpărat, dar am citit ce poeme am găsit de pe net, pe Ioana Vintilă și pe Dan Dediu începusem să îi urmăresc deja cu ceva timp înainte să publice. Dar, ca să răspund la întrebare, cred că doar între Anatol Grosu, Ștefan Ivas și Hutopilă există o legătură foarte clară, știu că în perioada aia Claudiu promova ceva mișcare din Moldova,
noul ruralism parcă, eu atunci abia aveam primele contacte cu poezia. În rest, îmi pare că lista e destul de pestriță, nu cred nici că textele mele seamănă prea mult cu ale foștilor câștigători, dar nici că ar fi existat în ultimul timp un trend principal. Dar mai bine nu comentez, nu sunt foarte în temă.
Ce te blochează și ce te deblochează atunci când scrii sau îți pregătești terenul pentru scris? Care este zona ta de confort?
Cred că e deja clar pentru cine citește volumul că lucrez mult pe secvențe. Și multe din texte sunt legate între ele, dar și poemele lungi au o coerență internă destul de precisă. Cred că ce mă blochează cel mai tare e când mă ocup de asta, când, după un prim draft, îmi dau seama că ceva lipsește în coerența textului.
Ce mă deblochează sunt clar momentele în care îmi dau seama că, mai degrabă decât să încerc să construiesc
meaning-uri, mai potrivit e să lucrez pe limbaj, să lucrez pe ritm și sonoritate, aia e cea mai distractivă parte a scrisului, când cuvintele se leagă mai degrabă singure. Dar încerc să dozez asta, nici nu am încredere în mine să
go all in.
Probabil că cel mai confortabil mă simt tocmai când respect genul de coerență despre care vorbeam mai sus, cel puțin pe plan tehnic. Tematic, când scriu din poziția asta a vulnerabilității, cea care succede deschiderea emoțională. Când receptivitatea e atât de puternică, că
landscape-ul se distorsionează. Poate că fix așa simte fiecare, nu știu, eu n-aș putea trăi așa mereu, simțind asta, de-asta îmi și place să scriu, mă folosesc de scris pentru a mă întoarce acolo.
Te joci deseori în volum cu vietăți și încrucișări de specii, cu mentalități și prejudecăți despre locul în care ar trebui să se afle unele dintre acestea. Ne descrii starea larvară sau cum ai început să scrii acest volum?
Starea larvară este vulnerabilitatea despre care vorbeam mai devreme. Deschiderea spre intimitate, altfel spus.
Cronologic, sunt câteva momente importante în dezvoltarea volumului. Scheletul a apărut în urma îmbinării a două grupaje de texte, unul scris în urma participării la festivalul
Z9Festival, unde am ajuns în urma unui concurs la care am participat. Am dat de multă poezie mișto acolo, la câteva luni după am scris vreo 7-8 texte, despre cum mă simțeam atunci, despre relația mea cu propriul corp, despre sexualitate, așa cum o înțelegeam. În perioada aia pe bune că mă simțeam lipsit de instinct, domesticit.
Al doilea grupaj e cel de
found poetry, publicat într-o primă versiune în 2017, pe
khora impex, sub numele
xeno canto. Cu el a apărut prima dată interesul meu creativ pentru anomaliile biologicului. Construcția propriu zisă a volumului a avut loc anul trecut, în perioada
lockdown-ului, când am avut mai mult timp să mă concentrez la asta, când s-a produs și declicul că cele două grupaje de fapt vorbesc despre o aceeași temă.
Dacă ai crea un paradis nutritiv, cu ce pictură a unui pictor german l-ai identifica?
A trebuit să caut pe google
german environmental contemporary painting, ca să răspund. Mi-a plăcut asta. Sincer, sunt destul de varză în domeniul ăsta. Ca să înțelegi, prima dată am vrut să răspund, mândru,
Garden of Earthly delights, pe urmă, la o privire mai atentă, mi-am dat seama că nu-i întru totul paradisiac tripticul, ca apoi să mai citesc și că Bosch nici nu a fost neamț, ci olandez. În fine, până la urmă am găsit unul, Nils Udo, bavarez. Îmi plac mult Lavarella I-IV, copacii în
infrared peste peisajul rece, texturile
jelly, pictate în spectrul ăla rece, mentol, la care fac referire și eu în volum. Mna, zero habar în a vorbi despre artă, dar picturile sunt mișto, se prinde mai bine lumea dacă le caută.
Care ar fi primul lucru pe care l-ai face dacă ai fi o vermină?
Haha, nici nu știu. Cred că o perioadă doar aș sta nemișcat, să mă bucur de acuitatea auzului și a mirosului, ușor de prădat undeva pe trotuar. Bineînțeles, asta dacă aș fi conștient cu mintea umană că sunt vermină, dar dacă singura meu conștiință de sine ar fi cea specifică speciei, cred că aș sta ascuns mare parte din timp, aș parazita comunitatea. Mă gândesc des ce bine că-s om în 2020, o altă specie sau epocă și, așa fricos, fără rezistență la boli, aș muri prea ușor.
Progresiv, suntem purtați tot mai departe de limitările umanului. Ce pot în plus personajele-hibrid și lumile lor, care par a fi pierdute pentru unii, vizibile pentru alții?
E greu să răspund la asta, pentru mine toți suntem hibrizi, euri parazitare, trăim în alteritate. Problema apare când suntem forțați să aderăm la o singură formă a noastră. În perioada în care am scris „cel mai adesea/mă simt lipsit/de instinct//hibrid, imit spațiul/ce m-a primit”, încercam să mă împac cu fluctuațiile acțiunilor mele în viața de zi cu zi. Mă feresc de demarcațiile teoretice rigide, de problemele de existență ce permit doar excluziunea și incluziunea. Hibriditatea este practica prin care mă protejez, pentru unii nu funcționează, în unele cazuri identitatea este superlativă, eu nu simt că mă aflu în postura asta. Ce pot în plus așa? Haha, un răspuns autoreferențial ar fi că așa mă apropii de starea larvară, dar asta-i mai mult în glumă. Sincer, nu știu.
Cum ai vrea să arate ziua de mâine, dacă astăzi ai putea să ne aduci pe toți în punctul zero al existenței?
„On the last day of the world/I would want to plant a tree/[...]in the earth full of the dead” sunt versurile mele preferate scrise de Merwin. Tăierea pe care am făcut-o din poem e meschină față de sensul ultimului vers, dar se potrivește mai bine cu întrebarea. Într-un fel, e mereu punctul zero al existenței, sau și punctul zero. ADN-ul bacteriilor rămâne intact când se multiplică, în sensul ăsta sunt nemuritoare. Deci, ai putea spune că aceleași bacterii de la începutul existenței, din care s-a dezvoltat toată viața, trăiesc și acum, alături de noi. Gândindu-mă la ele, același răspuns ar trebui să-l dau și dacă nu ar mai continua întrebarea după virgulă, dacă ar fi doar „Cum ai vrea să arate ziua de mâine?”. Poate pare că doar mă eschivez, dar cred că e important să privim și așa lucrurile, altfel spus, nu viața pe Terra e pe cale de dispariție, ci unele specii dispar și o să o tot facă. Printre care și a noastră, a oamenilor occidentali, cu toate demarcațiile ei. Uite, mi-ar plăcea dacă de mâine ne-am apropia mai tare de asta.
Mircea Andrei Florea (n. 1996, București) este absolvent al Facultății de Matematică din cadrul Universității București și al unui masterat de Algebră, Geometrie și Criptografie. A citit la Clubul de lectură Institutul Blecher (2015, 2016), a participat la Festivalul „Zona nouă” (2018) și a publicat poezie în reviste și pe platforme online (
Poesis internațional, Vatra, Echinox, Subcapitol, Steaua, DLITE).
