Mica vrăjitoare vă prezintă o puștoaică deosebită, o vrăjitoare tânără, la început de drum, care are la dispoziție un an de zile pentru a dovedi că merită să fie primită în rândul vrăjitoarelor cu acte în regulă; numai că ea înțelege altceva prin provocarea de a deveni o „bună” vrăjitoare, de unde și odiseea ei punctată numai de fapte bune.
Hörbe cu Pălăria cea Mare este „o poveste cu pitici” despre un mic locuitor al pădurii care, într-o zi, văzând că vremea este încă atât de frumoasă, decide să lase pregătitul proviziilor pentru iarnă pentru mai târziu și să pornească într-o drumeție ce are să se dovedească, firește, plină de peripeții. Deviza lui Hörbe: ce frumos este să trăiești!
Vă invităm să citiți mai jos câte un scurt fragment din fiecare poveste, cât să vă faceți singuri o idee:
MICA VRĂJITOARE ARE NECAZURI
fragment din Mica vrăjitoare
, traducere din limba germană de Christa Richter și Cristian Sencovici; ilustrații de Done Stan
A fost odată o Mică Vrăjitoare, care avea doar o sută douăzeci și șapte de ani, ceea ce pentru o vrăjitoare nu înseamnă nicidecum că e „în vârstă”.
Locuia într-o casă de vrăjitoare, care era singura casă dintr-o pădure adâncă. Această casă nu era însă prea mare, era doar casa unei Mici Vrăjitoare. Dar ei îi era de-ajuns și nici nu și-ar fi dorit una mai frumoasă. Avea un minunat acoperiș strâmbat de vânt, un coș aplecat într-o rână și obloanele dărăpănate. În spatele casei era un cuptor. Așa ceva nu putea cu niciun chip lipsi. O casă de vrăjitoare fără cuptor nu ar fi fost o adevărată casă de vrăjitoare.
Mica Vrăjitoare avea și un corb care știa să vorbească: corbul Abraxas. El nu croncănea numai „bună dimineața” și „bună seara” ca orice corb care a învățat să vorbească, ci și multe alte lucruri. Mica Vrăjitoare avea o părere foarte bună despre el, fiindcă era un corb deosebit de înțelept, care își spunea părerea în toate, fără să-și pună lacăt la… cioc.
Cam șase ore pe zi, Mica Vrăjitoare și le petrecea cu exerciții de vrăji. Vraja nu era o treabă așa simplă. Cine vrea să ajungă departe în vrăjitorie nu are voie să fie leneș. Trebuie să învețe întâi toate trucurile mici și apoi pe cele mari. Trebuie să cerceteze fiecare pagină din cartea de vrăji și nu-i este îngăduit să sară nicio lecție.
Mica Vrăjitoare abia ajunsese la pagina două sute treisprezece. Tocmai repeta exercițiile de adus ploaia. Stătea cu cartea pe genunchi, pe băncuța din fața cuptorului, și vrăjea. Corbul Abraxas, nemulțumit, era lângă ea.
- Tu vrei să aduci o ploaie, croncăni el cu reproș, și iată ce iese. Prima oară faci să plouă cu șoareci albi, a doua oară cu broaște, a treia oară cu conuri de brad! Sunt foarte curios dacă vei reuși măcar acum să aduci o ploaie adevărată!
Mica Vrăjitoare încercă pentru a patra oară să aducă o ploaie. Făcu să se ridice un nor pe cer, îl chemă mai aproape și, când norul ajunse exact deasupra ei, porunci: „Să plouă!”
Norul se sparse și plouă… cu zer!
- Zer! țipă Abraxas. Cred c-ai înnebunit de tot! Cu ce vrei să faci să mai plouă? Poate cu cârlige de rufe? Cu cuie de cizmărie? Dacă ar ploua măcar cu firimituri de pâine sau cu stafide!
- Ei să fie, zise Mica Vrăjitoare, cred că am încurcat vraja.
Mai greșise ea pe ici, pe colo și altă dată, dar chiar patru greșeli, una după alta?!
- Te-ai încurcat! croncăni corbul Abraxas. Să-ți spun eu de unde ți se trage. Ești distrată! Dacă atunci când faci vrăji te gândești la vrute și nevrute, cum vrei să nu te încurci? Ar trebui să te concentrezi mai mult.
- Crezi? zise Mica Vrăjitoare, apoi închise brusc cartea de vrăji. Ai dreptate! strigă enervată. E drept că nu mă concentrez. Și știi de ce? îl fulgeră cu privirea pe corb. Fiindcă sunt furioasă!
- Furioasă? se miră corbul Abraxas. Și pe cine, mă rog?
- Sunt furioasă, continuă Mica Vrăjitoare, pentru că astăzi este noaptea Valpurgiei. Astăzi se întâlnesc toate vrăjitoarele la dans pe muntele Blocksberg.
- Ei și?
- Vrăjitoarele cele mari spun că eu sunt încă prea mică pentru dansul lor. De aceea nu-mi dau voie să zbor și eu pe Blocksberg și să iau parte la sărbătoare!
Corbul încercă să o liniștescă spunându-i:
- Vezi tu, la o sută douăzeci și șapte de ani nu poți avea pretenția ca marile vrăjitoare să te ia în serios. Când vei mai crește, se va aranja totul.
- Ei da, zise Mica Vrăjitoare, dar eu vreau să iau parte și de data asta! Mă înțelegi?
- Lasă-te păgubașă, croncăni corbul. Se schimbă ceva dacă ești furioasă? Adună-ți mințile! Ce poți să faci?
Dar Mica Vrăjitoare zise:
- Știu eu ce-o să fac. O să zbor la noapte pe Blocksberg!
Corbul se sperie.
- Pe Blocksberg?! Dar vrăjitoarele cele mari ți-au interzis asta! La dansul vrăjitoarelor vor să fie numai între ele.
- Aș! răspunse Mica Vrăjitoare. Câte nu sunt interzise? Dar dacă nu te lași prins...
- Or să te prindă, proroci corbul.
- Eh, prostii! răspunse ea. Mă voi amesteca printre celelalte vrăjitoare când vor fi în toiul dansului și, înainte de a se termina, voi zbura înapoi spre casă. În înghesuiala care va fi la noapte pe Blocksberg…
CE FRUMOS ESTE SĂ TRĂIEȘTI
fragment din Hörbe cu Pălăria cea Mare,
traducere din limba germană de Christa Richter
Când Hörbe deschise a doua oară ușa casei în această dimineață, nu mai era nici urmă de pasăre – pasărea aceea necunoscută care îl ademenise la drumeție; avea desigur și alte lucruri de făcut decât să cânte întruna.
„Și acum încotro?”
Hörbe își făcu loc printre vreascurile din jurul casei, dându-le într-o parte cu umărul stâng, și ieși în luminiș.
„Pădurea este atât de mare și lumea atât de întinsă. Deci este tot una încotro o iau!”
El traversă micul luminiș din fața casei sale și păși la întâmplare în pădure printre ferigi și tufe de mure. Poteca de pitici pe care o urma îl duse, un timp, la umbră pe sub copacii înalți. Pe pământ jucau pete de soare. Iar sus, printre vârfurile copacilor, strălucea ici-colo câte o bucată de cer albastru.
Apoi, în fața lui Hörbe se deschise Poiana-Celor-Șapte-Coline: îl întâmpină cu o strălucire verde și aurie.
Și din nou slipea roua, și din nou fulgerau și străluceau parcă de o mie de ori o mie de perle și nestemate de pe frunze și firele de iarbă.
„Pe pălăria mea cea mare!” gândi Hörbe. „Lumea este atât de frumoasă și luminoasă ca în ziua cea dintâi!”
Nu era el un mare cântăreț, micul drumeț. Totuși începu să cânte:
„Lume, lume, lume!” cânta în timp ce pătrundea în lumina scânteietoare. „Ce frumos este să trăiești! Ce minune că exist!”
Cânta din toată inima, cânta plin de mulțumire. Și probabil ar mai fi cântat el mult și bine dacă din pădure nu ar fi răsunat o voce morocănoasă care îl mustră:
- Ce cânți tu acolo, Hörbe? Ce prostie mai este și asta? De când este frumos să trăiești, când viața este numai trudă și amar?
Era Seff-Cicălitorul care bodogănea, Seff-Cicălitorul care căuta pricină tuturor și oricui. Mai ales vecinilor săi. Și dintre toți, mai ales lui Leubner-cel-Mic, croitorul piticilor, cu care locuia în aceeași casă.
Seff-Cicălitorul era de profesie cizmar. Astăzi venise în pădure ca să adune vreascuri: el le aduna la marginea Poienii-Celor-Șapte-Coline, iar Leubner, acasă, trebuia să le taie bucățele.
- Cum poți să cânți o asemenea prostie? mai bombăni Seff-Cicălitorul fără să ridice măcar o dată privirea spre el. Nu știi ce se întâmplă cu pasărea care cântă dimineața?
- Ce se întâmplă? întrebă Hörbe.
- Pasărea care cântă de dimineață seara o va mânca pisica!
- Și ce dacă! strigă Hörbe. Sunt eu cumva o pasăre?! Dacă mă apucă cheful, cânt. Și cânt cât de tare pot. Și de la asta nu mă pot opri toate pisicile și toți cicălitorii din lume – să-ți intre bine în cap!
Hörbe îl lăsă pe Seff-Cicălitorul să cârtească mai departe și își văzu de drum – tot pe poteca de pitici care cobora spre celălalt capăt al Poienii-Celor-Șapte-Coline. Acolo locuiau alți doi pitici, Dittrich-Rădăcină și Keil-cel-Șchiop. Dimineața frumoasă îi ademenise pe amândoi să iasă în aer liber.
Dittrich, care se pricepea la buruieni și rădăcini ca nimeni altul, pisa flori uscate de sunătoare într-o piuliță de piatră. Iar Keil, care avea un picior țeapăn din cauza unei grinzi ce îi căzuse cu mulți ani în urmă peste genunchiul drept, acest Keil, de felul lui dulgher, dădea miez de alune pe răzătoare.
- Hei, Hörbe! strigă Dittrich-Rădăcină, încotro ai pornit?
- Ziua este atât de frumoasă și vesele încât am plecat în drumeție.
- În drumeție?! Keil-cel-Șchiop își dădu pălăria pe ceafă. Și de când, mă rog, se pleacă la drum cu șorțul de bucătărie legat la brâu?
Șorțul! Hörbe uitase de el.
Bineînțeles, nu-i nicio rușine pentru un pitic să-și pună un șorț la treburile casei, dar este de la sine înțeles să-l dai jos când pleci de-acasă.
Mi-a scăpat din vedere...
Hörbe își desfăcu grăbit șorțul și îl îndesă sub pălăria cea mare.
- Și încotro ți-i drumul? vru să afle Dittrich, curios.
- De colo colo, și mai departe, nu știu bine nici eu.
Dittrich-Rădăcină și Keil-cel-Șchiop schimbară între ei priviri cu subînțeles.
- Ascultă-mă și pe mine, vecine, spuse Dittrich. Vine clipa când ne-apucă pe fiecare dorul de ducă – Keil și cu mine am avea multe de spus în privința asta…
- Și totuși! chibzui Keil-cel-Șchiop. Ca pitic, nu ar trebui să pleci niciodată singur la drum.
- Nu? întrebă Hörbe. Atunci veniți și voi!
- Tu nu vezi câtă treabă avem? răspunse Dittrich-Rădăcină serios.
- Nu cumva ai uitat că astăzi este zi de lucru? mormăi Keil-cel-Șchiop. În zi de lucru nu poți să faci, pur și simplu, tot ce-ți trece prin cap.
- Și află că ziua de lucru este hărăzită muncii, dacă nu știai asta până acum, afirmă Dittrich lovind și mai vârtos în piulița sa.
- Bine, bine, e-n ordine, spuse Hörbe împăciuitor. E-n ordine. Știu și eu că azi este zi de lucru. Și totuși... Nu mă lasă inima să stau în bucătărie, lângă afinele roșii, pentru marmeladă, pe această minunată vreme de drumeție; trebuie să ies! Mâine voi lucra și pentru astăzi. Până atunci, la revedere! Și, iertați-mă, voi amândoi. Nu vreau să vă mai țin din treab: ziua de lucru este totuși zi de lucru...
